Femeia în albastu (15)

Era mulţumită, totul mergea cum îşi dorea, viaţa ei îşi redefinea sensul. Ada fusese câteva zile în Bucureşti pentru o serie de investigaţii… Era bine, părul îi crescuse parcă mai frumos. Analizele arătau că nimic nu recidivase, avea acordul medicului pentru reconstrucţia sânului şi stabilise pentru toamnă intervenţia.

Acum ceva vreme şi Măriuca, sora ei, îi dăduse o veste  ce-o făcuse să ţopăie ca un copil prin toată agenţia. Nu-şi îmbrăţişase sora de-un amar de ani şi uneori o durea dorul de ea. Vorbeau, se vedeau pe web… dar avea nevoie s-o simtă… mai ales de când  îi confirmase că va avea un nepoţel. Şi precupeţelor de unde-şi făcea piaţa le spusese că va fi mătuşică… şi… doamnei de unde-şi cumpăra ziarele în fiecare dimineaţă… spusese tuturor, oricui avusese vreme s-o asculte.

Se oprea uneori din agitaţie pentru a se ciupi. Voia să se convingă că nu visează. Îşi luase o zi liberă şi-ntr-un week-end îşi vizită părinţii. Vorbiseră mult şi se priviră şi mai mult. Se bucura că încă mai sunt deşi tremurul mâinilor tatălui devenise din ce în ce mai vizibil, acesta tot nu voia să meargă la doctor. „Ei de-ale bătrâneţii valuri, tată. D-apoi pe unii îi lasă vederea, capul, picioarele… tremuratul mâinilor e din firescul anilor.” Erau fericiţi şi mândri că vor fi bunici. Şi ea era alta, observaseră şi ei.

- Să fii fericită şi radioasă mereu cum eşti acum, fata mamei, Dumnezeu nu ne uită maică dacă nu uităm noi de El.

Aşa îi urase mamă-sa şi păşi parcă mai senină prin poarta casei părinteşti ştiind că o va proteja mereu binecuvântarea părinţilor.

Se mutaseră în noul sediu şi se simţeau bine cu toţii. Mult mai spaţios bine compartimentat era  modern şi miroase a nou…un nou început. Cristina revenise în ţară  şi se ocupase personal de ocuparea etajului. Cum  ştiuse din start că va fi închiriat totul fusese bine gândit respectiv amenajat astfel încât firma de la etaj să-şi aibă propria cale de acces independent de varianta comună.

Ştia de la Cristina că spaţiul fusese închiriat de o firmă de avocatură.  Nu ceruse mai multe amănunte  n-o interesaseră, contractul odată încheiat se derula sub urmărirea serviciului financiar contabil asistaţi la nevoie de partea de juridic.

Cristina încă nu plecase dar urma s-o facă în acest week-end. Astfel acasă se împacheta de zor şi nu se grăbea să ajungă. O deprimau plecările, despărţirile… .

Păşea privind în jurul ei până ce ochii i se opriră pe un afiş imens care anunţa deschiderea  unei săli de fitness. Intră şi ceru amănunte. Încă făcea gimnastică constant dar şi-ar fi dorit ceva organizat. Era perfect. Avea aparate şi două programe de aerobic zilnic iar ea avea timp destul după-amiaza. Deseori rămânea peste program la serviciu deşi nu avea cine ştie ce urgenţe dar ciudat sau nu de când Cristina aproape se mutase în Elveţia casa i se părea mare şi pustie. Plecă mulţumită urmând să revină c-o poză pentru legitimaţia şi perfectarea unui abonament.

Era vineri şi când era în ţară Cristina vinerea mergeau la cinema, aşa că Angela făcu un mic ocol să vadă ce rula. Citi câteva date, filmul îi era necunoscut dar distribuţia era un regal aşa că luă bilete la ultima reprezentaţie.

Cu biletele în poşetă şi parcă mai fericită intră în casă. Ocoli cele câteva cutii din hol căutând-o cu privirea pe Cristina. O reperă repede era în living frunzărind un album foto.

Auzind-o aceasta îşi şterse fugar câteva lacrimi în timp ce cu abilitate închidea un caiet ce-l avusese deschis şi-n care se pare că scrisese până de curând.

Angela recepţionă ca un semnal secundar toate aceste aspecte nu voia să pice în depresie oricum atmosfera era tensionată de certitudinea plecării. Recunoscu caietul după coperta de catifea vişinie. Era jurnalul Cristinei. Se mai izbise de el pe ici acolo căci Cristina mu-l considera neapărat un jurnal ci un mod de a-şi exprima nedumeririle de a-şi nota trăirile, cum se exprimase cândva când o mai surprinsese scriind. O făcea destul  de des şi de multe ori rămăsese zăcând ceasuri întregi ori pe măsuţa de cafea. ori pe combina muzicală. Şi prin bucătărie se mai împiedecase de el dar nu fusese niciodată curioasă. Acum da, era…ar fi vrut să ştie ce simţea cu adevărat prietena ei care trecuse în ultima vreme prin momente grele şi care pleca acum păşind către o altă viaţă.

- Am luat deja bilete la film. Un titlu banal dar o distribuţie de excepţie deci sigur merită văzut, rosti ea zâmbind , parcă vând să-şi şteargă din minte vinovăţia acelui gând.

- Astă-seară?! întrebă Cristina închizând şi albumul foto.

- Da. Nu-i vineri?! Dacă-i vineri e zi de cinema...

- Numai că astă seară am o petrecere, spuse Cristina cu jumătate de voce.

- Da?! Scuze. N-am ştiut, rosti Angela scoţând cele două bilete şi punându-le pe măsuţa de cafea.

- Nici eu… dar nu pot lipsi.

- Nu-i nimic, lăsăm filmul pe altădată… când vei mai veni în ţară.

- De ce nu te duci, tu?!

- Singură?!N-are nici un farmec. Hai, că fug la duş… te las să-ţi termini treaba. Mai vorbim până pleci  la petrecere.

Şi terminându-şi fraza se ridică de pe canapea mai mult alergând către camera ei. Închise uşa în urma ei şi abia apoi dădu frâu lacrimilor. Era nervoasă, dezamăgită… era… da, geloasă pe petrecerea Cristinei, pe faptul că aceasta-şi făcuse un program în care ea nu era inclusă, că nici măcar din politeţe n-o invitase. Se aşeză pe pat şi începuse să se dezbrace pregătindu-se de duş. Auzi paşi pe hol şi prin sticla sablată a uşii de la cameră văzu silueta Cristinei oprindu-se şi dând să ciocănească. Privirea i se fixă pe silueta de dincolo de uşă, era prietena ei… iar ea era atât de egoistă şi de absurdă. Cine îi dădea ei dreptul de a  pretinde ceva. Cristina nu-i datora nici  explicaţii, nici invitaţii… nici chiar de dragul  politeţei sau aparenţelor.

Ieşi mult mai calmă de la duş. Cu apa încă scurgându-i-se din părul ce scăpase din prosop dădu să intre în cameră. Pe hol Cristina îi ieşi în faţă. Era plânsă de-a binelea acum şi chiar nu încercase a ascunde aceasta.

- Iartă-mă… mi-aş dori să vii cu mine… mult de tot… dar Angela acolo unde merg… e lumea mea… nu şi a ta.  Câteva prietene îmi organizează o petrecere de rămas bun.

Angela îi puse degetul pe buze.

- Tu să mă ierţi Cris… am fost ridicolă. Mă comport deseori absurd. De parcă  eu aş fi centrul universului… mi-ai întins un deget iar eu… şi tăcu îmbrăţişându-şi prietena ce se zguduia de plâns.

- Nu mă descurc prea bine, nu-i aşa?! Se pare că nu-s chiar atât de tare pe cât credeam… rosti Cristina, desprinzâdu-se brusc din braţele prietenei sale şi intrând fără alt cuvânt în dormitorul propriu.

Nu înţelesese la ce anume se referea… bănuia că la plecare, dar o surprinse neplăcut desprinderea bruscă şi uşa trântită de aceasta. Puse totul pe seama stresului şi intră în camera ei, decisă să-şi petreacă seara citind. O auzea pe Cris, se foia de colo-acolo probabil pregătindu-se de petrecere, sau mai împachetând.

Se trezi după câteva ore. Afară se întunecase deja… iar pe ea o durea ceafa îngrozitor. Adormise citind, somnul o prinsese într-o poziţie destul de incomodă. Ciuli urechile dar nu auzi nimic. Dădu să se ridice dar picioarele n-o ascultau. Mii de ace îi furnicau tălpile. Reuşi mai mult şchiopătând să ajungă în holul apartamentului. Era linişte. Nici măcar Mark nu era în casă. Uşa camerei Cristinei era întredeschisă. Ciocăni uşor strigând-o dar nu primi nici un răspuns. Aprinse lumină şi dădu să intre când auzi gheruţele lui Mark la uşă.

Nu pricepea …”plecase fără să-şi ia „la revedere”?! Ce era cu ele? De ce se şicanau aşa?” gândea în timp ce deschidea uşa motanului. Acesta se strecură rapid pe lângă ea, semn că nici el nu prea avea chef de compania cuiva.

„Bun aşa”… şi-şi căută poşeta din priviri. O găsi în living. Îşi scoase ţigările dar ca de obicei n-avea brichetă. Privi în jurul şi negăsind niciuna se ridică de voie de nevoie îndreptându-se spre bucătărie. În drumul ei zări lumina aprinsă în camera Cristinei şi realiză că ea o lăsase.

Aruncă o privire pe pat erau câteva haine aruncate…”mult mai puţine decât ar fi rămas în urma mea dacă ar fi trebuit să merg eu la o petrecere” gândi ea în timp ce ochii îi picară pe nişte pagini scrise  ce se zărea sub ele. Privi cu atenţie şi apropiindu-se  recunoscu catifeaua roşie a jurnalului care se pare că rămăsese deschis, pitit sub maldărul de haine.

Dădu să se aplece după el, dar se răzgândi şi ieşi. Stinse lumina, închise uşa ca nici măcar un gând să n-o mai ispitească.

Acolo era viaţa Cristinei şi nimic nu-i dădea dreptul  de a citi. Poate şi-ar fi lămurit unele nedumeriri dar ar fi făcut-o în cel mai josnic mod.

Deschise televizorul şi-şi aprinse ultima ţigară găsită în pachetul ce stătea pe masă. Avea nevoie să-şi ocupe mintea şi timpul iar privitul fumului o liniştea. Nu putea nega că independent de voinţa ei jurnalul parcă îi plutea prin faţa ochilor. O nelinişte surdă, o nevoie imperioasă de a şti, îi bulversa simţurile. Zărise dintr-o singură privire multe semne de întrebare şi multe puncte de suspensie…

Era ca un copil în faţa cadoului de Crăciun, descoperit întâmplător în dulapul părinţilor.

Mototoli nervoasă ambalajul gol  apoi  se răsuci după poşetă. Odată cu mersul la sală îşi propusese să mai rărească şi ţigările, devenite prea numeroase în ultima vreme.

Îşi cumpărase dimineaţă două pachete… cum făcea de regulă la început de weekend dar mai mult ca sigur le uitase la birou, căci în poşetă nu erau.  Se ridică cotrobăind în stânga şi-n dreapta… dar se pare că nici  rezerve nu mai erau.

Privi ceasul şi primul impuls fu s-o sune pe Cristina. Renunţă. N-ar fi fost corect să-şi deranjeze prietena la petrecere aşa că alungându-şi lenea se echipă rapid hotărâtă să facă şi o mică plimbare, binevenită după somnul neaşteptat.

Dar un gând nu-i dădea pace. O mână mai puternică decât  voinţa şi bunul simţ îi mână paşii spre camera Cristinei. Aprinse becul şi cu inima bătându-i parcă în gât se întinse după jurnal.

Dorinţa şi curiozitatea se dovediră mai puternice ca raţiunea. Ştia că făcea ceva nepermis şi simţea că va regreta… dar nu se putea opri deşi parcă şi mâinile o frigeau de la roşeaţa coperţilor devenite parcă mai purpurii. Îşi simţea gura uscată de emoţie iar privirea îi juca printre rânduri nereuşind să înţeleagă două cuvinte alăturate.

Frunzări câteva pagini şi ghidându-se după dată ochii i se opriră pe:

„ Un telefon ca un clopoţel m-a readus la viaţă. Ce bucurie când i-am recunoscut vocea… Oare să sper???????”

„E superbă !!!!… superbă !!!!!! Mă întreb dacă m-am reîndrăgostit  sau n-am încetat niciodată s-o iubesc?! …n-aş putea s-o rănesc cu nimic…nu vreau s-o pierd cum i-am pierdut pe toţi din jurul meu….o să tac înghiţindu-mi până şi gândurile… bucurându-mă de fiecare clipă petrecută împreună.”

„ Helena simte că e ceva în neregulă cu mine …vrea să vină în România. E un om bun şi nu vreau s-o fac să sufere nici pe ea dar cu atât mai mult n-o pot băga la mijloc pe.….”

Mâinile îi tremurau, aşa că scăpă jurnalul din mână. Una din pagini se îndoi vizibil. O netezi repetând gestul cu disperarea neputinţei în timp ce ochii i se lipiră de o lacrimă mare desenată sub care ţipa un suflet:

„ A murit tata.…şi el m-a părăsit!!!!…acum ştiu ce am de făcut!!!!!!! S-au dus amândoi…Dumnezeu să-i odihnească! Tata n-a vrut să-mi vorbească…nici măcar acum. Nu-mi doream decât să mă mai îmbrăţişeze odată, să simt că sunt încă fata lui.”

Ochii i se umplură de lacrimi iar rândurile parcă o luaseră la vale. Era atâta durere în câteva cuvinte. Strânse cu putere din pleoape întemniţându-şi acolo lacrimile ce stăteau să pice. Îşi lipi caietul purpuriu la piept şi pentru o clipă cu imaginaţia maltratată de intensitatea durerii se întrebă ce-ar fi fost ea fără sprijinul, mângâierea şi iubirea părinţilor... îi era peste putere şi să-şi imagineze!

„ … încă-mi amintesc atingerea buzelor.…. Doamne ce greu mi-a fost s-o resping! Îmi place cum îi miroase părul.… ador când ud fiind i se scurge pe ochi, cum îşi târâie papucii pe hol…. până şi cum ţine ceaşca de cafea.

 Mă doare capul, dar cel mai tare mă doare sufletul….  Îi simt încă mirosul şi catifelarea.…”

Angela citea buimacă. Era parcă în transă. Închise caietul. Tremura toată. Intuise, simţise tot ceea ce citea dar ignorase… se ascunsese de toate aceste semne sperând ca ele să dispară. Cristina  o iubea şi suferea... din cauza ei… .

Redeschise jurnalul la ultima pagină. Un scris dezordonat… uşor lăbărţat… de parcă gândurile se aşternuseră ca aruncate la întâmplare.

„O viaţă de om în câteva cutii…Adevărata comoară a vieţii mele va rămâne aici…mă voi hrăni cu amintirea ei şi mă voi bucura că e bine. Sunt convinsă că va găsi un om într-o zi care-o va iubi cum merită şi pe care ea-l va iubi. Are atâta nevoie de iubirea cuiva… nu de a mea! Mă întreb uneori... oare ce-o simţi pentru mine?! Mi-e teamă şi s-o privesc…. mi-e teamă ca privirea mea să n-o rănească.

…un singur semn de-ar face şi-aş renunţa.… pentru ea. Nimic nu-i mai important ca ea. Helena mă iubeşte.… eu de ce n-o pot iubi??? De ce nu pot comanda inimii?! De ce tot lungesc plecarea.… De ce?! Dă-mi putere să pot pleca! Îmi voi reveni, cum am făcut-o de fiecare dată.… dar.… trebuie să pun distanţă între noi.… o distanţă cât mai mare!” 

Citea, cuvintele ajungeau la ea şi se pierdeau în  ea. Dac-ar fi fost doar cuvinte... s-ar fi dus împrăştiate de vânt... dar erau strigătul unui suflet!

„Am rănit-o… astă seară… am simţit. Trebuie s-o feresc de mine, de dragostea mea… dar trebuia să fug de ea. O simt cum se leagă de mine… nu cred că realizează ce-mi face… e atâta inocenţă în ochii ei… cred că m-ar considera un monstru dacă mi-aş mărturisi sentimentele. Bine că mâine plec…deşi o părticică din mine va rămâne aici, mereu.”

„ O aud parcă respirând în camera de dincolo. E atât de aproape şi totuşi mult prea departe. Nu pot s-o ating, nu vreau… ce bine mirosea când a ieşit de la duş… nici nu realizează cât de frumoasă e… şi ce simplu m-a îmbrăţişat… ce ştie ea!?! Fiecare lacrimă îmi e arsură sufletului…

Trebuie să mă îmbrac… e târziu… cred că a adormit. Mai bine… n-aş fi putut să plec altfel. Va trece şi ziua de mâine… trebuie… nu voi lăsa ca nimic să ne îndepărteze… nici măcar iubirea mea…sufletele noastre sunt legate, chiar dacă fiecare nutreşte o altfel de iubire… ştiu că  ţine la mine… şi trebuie… trebuie… să mă mulţumesc cu atât.

Mă voi îngropa în muncă…va fi bine… pentru amândouă… iar Helena va fi atât de  fericită… în sfârşit!”

Nu termină paragraful că-l auzi pe Mark mieunând în modul acela unic şi special. Aşa făcea de câte ori simţea venirea Cristinei.

Lacrimile reţinute până acum se dezlănţuiră. Se ridică şi aranjând în grabă jurnalul cam pe unde-l găsise ieşi din cameră. Era furioasă pe ea… bulversată de gestul ei, de cele citite. Făcuse deja un rău... avea nevoie de timp de gândire şi se strecură cu agilitatea unei feline la ea în cameră închizând uşa în urma ei.

Nu trecu mult şi auzi cheia răsucindu-se. Vocea Cristinei alinându-l pe Mark… şi tocurile acesteia răsunând pe pardoseala din hol. Tremura ca un hoţ prins la furat pândind mişcările stăpânei venită prea devreme acasă. Inima i se opri când simţi că prietena ei zăbovi pentru o clipă în dreptul uşii şi respiră uşurată când auzi uşa camerei acesteia deschizându-se.

Nu trecu mult şi auzi freamăt de uşi şi apa de la baie curgând. Câteva clipe de linişte o convinseseră că aceasta intrase la duş. Cum era deja îmbrăcată îşi înhăţă telefonul şi poşeta şi parcă fugind de ameninţarea unui duşman nu se opri din alergat decât când simţi că picioarele nu o mai ascultau.

O izbi calmul şi tăcerea liniştii de afară şi se simţi ca o intrusă tulburându-le. Un cer senin pe care o mână abilă înşirase mii de mărgăritare, care mai de care mai luminoasă.