sâmbătă, 22 decembrie 2012

Femeia în albastru (13)


Ştergându-şi lacrimile ce-i curgeau în neştire  întinzându-şi şi mai mult  dramul de mascara aplicat de dimineaţă Angela grăbi pasul ţinând-o tot într-o fugă până în apartamentul Cristinei.
Intră în casă bucuroasă că era singură,  era prea dărâmată şi n-avea chef de consolarea nimănui indiferent câtă bunăvoinţă ar fi pus în cuvinte.
Oftă şi aruncând toate lucrurile după ea se înfăşură în halatul de baie și-şi dădu drumul la apă.
Auzise un scâncet la intrare şi-l simţise pe Mark împleticindu-i-se printre picioare da-l ignorase, trecând ca o locomotivă.
Acum oarecum liniştită de curgerea leneşă a apei privea umplerea bazinului. Fantasmele trecutului o ajungeau oriunde s-ar fi ascuns. De undeva din negura amintirilor Camil îi zâmbea arogant. Ştia că orice ar fi făcut el va rămâne acolo.
Se cufundă în apa fierbinte în care turnase din belşug un spumant cu esenţă de eucalipt şi se lăsă să zacă cu ochii închişi. Voia să-si elibereze mintea de toate să iasă renăscută şi spălată de amintiri… dar timbrul vocii lui Victor o înfioră. Era acolo în mintea ei şi era atât de recent că nu-l putea ignora.
Ba chiar privind peste ani  realizase că tot Camil o împinsese şi-n braţele lui Victor…aşa cum o ajutase să se înfunde în dezastrul economic al unor firme fantomă pentru care plătise cu ani din viaţă.
Îi răsunau şi acum în urechi cuvintele lui, când ea îi povestea în primele zile cum decurgeau negocierile şi că s-ar fi putut la fel bine şi fără ea…că se cam plictisise, că-i era dor de el şi voia acasă: „Dar ieşi şi tu dragă…Bucureştiul e frumos şi Victor îl cunoaşte! …şi sunt convins că are serile libere.”
Victor fusese refularea ei şi mult timp se învinovăţise pentru clipele de dragoste trăite. Dar i le ceruse trupul abandonat şi ignorat de singurul bărbat pe care-l iubise. Se lăsase în jocul pasiunii şi-o duruse, mai ales pentru că-i plăcuse.
Înflorise în palma lui Victor  dovedindu-şi că încă mai era vie. Simţise din dăruirea lor că nici lui nu-i fusese indiferentă. Erau două suflete însingurate aflate întâmplător la aceeaşi răspântie. Două inimi respinse …sau amânate în iubire…căci la petrecere văzuse iubirea din ochii lui Victor pentru Marga…dar asta n-o împiedicase să fie egoistă. Când suferi şi eşti respins ţi se pare firesc ca nici alţii să se bucure de iubire.
Ce mult greşise şi faţă de el şi faţă de ea. Victor nu meritase nimic din ce-i făcuse la petrecere… la petrecerea lui Radu.
Camil îşi cultiva prieteni în mai toate cercurile bucureştene… doar era în ascensiune şi bine cantonat pe idealul său de a accede în protipendada capitalei, în lumea celor ce legau şi dezlegau baierele acestei ţări.
Aşa se făcu că primiseră şi invitaţia de a participa la ziua lui Radu, ginerele unui ilustru judecător un om cu multă influenţă.
Cum între ea şi Camil lucrurile nu mergeau prea bine… de fapt, abia se mai auzeau când şi când, la telefon… el fiind deja mutat în capitală iar ea făcând artificii pentru a-l susţine financiar, se bucură auzind că vor merge la o petrecere.
Încă spera… încă îl voia. Era drogul ei, nefast dar atât de necesar sufletului.
Petrecerea… da, se mirase iniţial auzind  că vrea să-l însoţească şi se agăţase şi cu ochii  de firul deşirat din pânza de păianjen în care acesta reuşea de fiecare dată s-o prindă. Orbită de şansa oferită…considerată o adevărată favoare nici nu stătu să gândească şi îngrămădindu-şi cele trebuincioase se aruncă în maşină, fredonând în timp ce talpa tura cu abilitate motorul maşinii. Zbura spre iubirea vieţii ei, Camil.
Doar un alt balon de săpun.
Din primul minut al revederii Camil îi spusese  că fusese invitată, doar pentru că cei din grup o cunoşteau. Cum  era expert în aparenţe…Camil, ar fi gătit pe însuşi diavolul şi ar fi păşit cu el în sala de bal dacă asta îl aducea mai aproape chiar şi c-un singur pas, de idealurile lui.
Venise şi seara petrecerii. Camil prins în altă reuniune o sunase disperat să meargă singură, urmând ca el să sosească ulterior.
Stătuse o clipă în cumpănă, privind spre cheile maşinii… ar fi putut pleca acasă. Dar n-o făcuse, era prea laşă… sau poate că-i era dat să treacă prin tot infernul.
Se zărise în oglindă şi bucurase, de ceea ce vedea. O coafură rebelă... rochia albastră a serii şi-o privire obraznic de senzuală. În minte-i încolţise un plan diabolic…voia să se folosească de Victor pentru a-l face gelos pe Camil.
Nu-l mai văzuse de aproape un an pe Victor dar era sigură că acesta va fi acolo întrucît el şi Radu erau prieteni foarte buni. Radu fiind cel ce li-l recomandase pe Victor pentru a-i reprezenta în procesul de negociere.
Un vis nebun întrucât Camil o ignorase sistematic. Era venită de două zile în Bucureşti dar nu schimbaseră mai mult de cincizeci de cuvinte. Văzuse urme de fond de ten pe gulerul cămăşii, simţise  aroma altui parfum… . Banii dispăreau din conturi… iar mesajele private se strecurau chiar şi noaptea în patul ce–l mai împărţeau din pură obişnuinţă.
Nu observase nimic… nici noua ei tunsoare, nici lenjeria ce mai mult descoperea decât îmbrăca. Erau doi colegi de cameră. Simţea că inevitabilul se producea. Zâmbea confuză dar nu era zâmbetul ei căci controalele se îndesiseră şi cu cât încerca să astupe o bortă, o altă groapă se isca.
Dar în acea seară voia să uite… voia să-şi dovedească ei că măcar ca femeie… mai avea un cuvânt de spus. Dar se bucurase mult prea devreme căci Camil nu mai ajunsese la petrecere… şi nici la hotel…iar Victor venise însoţit de o tânără fermecătoare. În seara aceea se îmbătase şi se făcuse de râs în cel mai penibil mod.
Apoi venise tăvălugul. După jumătate de an Camil o anunţase că şi-a găsit iubirea… că el pentru ea nu mai există. După alte câteva luni, aproape un an fusese şi arestată şi judecată ….
Auzi un ciocănit discret în uşă şi se scutură de trecut.
- Voiam doar să te anunţ că am ajuns, auzi ea de dincolo de uşă vocea Cristinei.
Înfofolită în halatul de baie şi cu părul atârnând rebel pe chip păşi în living.
Cristina trăgea cu sete dintr-o ţigară, privind în gol. În mână răsucea un pahar în care turnase cu bunăvoinţă din sticla ce-o avea în faţă.
- Vrei?! şi fără a o privi împinse sticla înspre ea.
Angela se ridică şi aducându-şi un pahar îşi turnă cam la fel.
Se cocoloşi în fotoliu privindu-şi prietena în tăcere.
- Noroc! ...pentru ce bem?!
Abia acum Cristina catadicsi să-şi ridice  privirea spre ea. Angela observă lacrimi şi transfigurarea de pe chipul acesteia şi înţepeni cu mâna în aer.
- Eşti bine?! Nu trebuia să vii mâine?!
- Tatăl meu a murit astă-noapte, spuse aceasta şi fără nici un alt cuvânt îşi umplu iarăşi paharul abia golit.
Angela amuţi. Ştia că era un subiect dificil datorită relaţiei dintre Cristina şi părinţii ei. Murmură un „Dumnezeu să-l ierte”  vărsând o picătură de licoarea ce se odihnea în pahar pentru sufletul celui plecat, apoi înghiţi restul. Simţi arsura pe gât… nu mai băuse tărie de ani buni, când se putea spune că avea antrenament.
- Astăzi l-am atins pentru prima oară după 14 ani. L-am mai zărit de la distanţă dar nu m-am putut apropia. Mă ura… Mama a murit fără ca să-mi pot lua la revedere de la ea. Nu cred că ea m-a urât…doar că i-a fost peste putinţă să mă accepte. Pot să-i condamn?!
Tăcu apoi privind în gol. Nu mai plângea dar chipul îi era măcinat şi îndurerat.
- Nu ştiu cum e să fii mamă, n-am acest drept… dar aveam drept la iubirea părinţilor mei. Nu m-a durut respingerea nimănui… doar a lor. Pentru ei… n-am mai existat. Închideam ochii şi-mi aminteam anii copilăriei, brăduţul de Crăciun… mâna mamei împletindu-mi codiţele… de ce-am crescut?! Atât de singură fără ca nimănui să-i pese de mine. Ani de zile le-am trimis felicitări de Crăciun, de Paşti…le primeam înapoi… cu scrisul lui pe plic:”destinatar necunoscut”. Nici măcar una nu a fost desfăcută… nici măcar din curiozitate…
Angela asculta în tăcere… nici nu clipea, prietena ei părea că vorbea singură… doar uneori poposea în privirea ei, căutând oarece răspunsuri.
Nici nu realiză că sticla se terminase. Cu paşi uşori de felină se strecură până la bar, aducând încă una. Îşi reluă locul. Capul n-o mai durea. Era clar se ameţise… nici nu-i păsa. Căută privirea verde a Cristinei, avea strălucirea smaraldului şi era departe... probabil acolo în întrepătrunderea dintre cele două lumi conducându-şi tatăl.
- N-am uitat prima zi de şcoală, n-am uitat nimic din ce-am trăit… mi le-am scris ca să am unde poposi când simţeam că tăcerile mă sufocă. Era atât de încruntat chiar şi mort… o fi simţit că-s lângă el?! Nu voiam cuvinte, nu voiam îmbrăţişări… mi-era suficient să mă ia de mână… dar probabil... n-am meritat.
Angela se ridică şi se aşeză lângă ea. În tăcere o luă de mână iar cu cealaltă îi aranjă o şuviţă rebelă ce mereu pica o pe faţa acesteia. Cristina îşi puse capul pe umărul ei. Era caldă, era vie, era un om singur prins într-un joc neînţeles, numit viaţă. Nu ceruse ea să se nască, nu ceruse ea să fie altfel. Erau două inadaptate. Ea se dăruise pe sine iubind… iar Cristina voia doar să fie acceptată. Se aplecă parcă mânată de altă forţă şi-şi atinse uşor buzele de ale acesteia. O atingere fugară ce-o sperie pe Cristina care se ridică în picioare.
-Nu-mi face asta… nu-ţi face ţie… eşti ameţită Angela, probabil n-ai mai băut demult şi nu mai rezişti. Hai să te duc la somn, continuă acesta şi-o ajută să se ridice, sprijinind-o.
- De ce?! Şi eu sunt atât de singură.Nici tu nu mă vrei?!
- Hai la somn… vorbim mâine, suntem prea marcate de ceea ce ni se întâmplă ca să putem judeca limpede. Nu vreau să te pierd şi pe tine… sunt atât de singură, continuă ea învelind-o ca pe un copil.
- Noapte bună, Cristina!
- Noapte bună, femeie cu suflet de copil.
Ieşită din cameră, Cristina se rezemă de peretele rece. O iubea, o dorea pe femeia ce dormea în spatele ei la câţiva metri. O iubise în anii facultăţii… o rătăcise apoi, ca mai târziu aceasta să reapară cu nonşalanţă şi să-i tulbure liniştea interioară fără cea mai mică bănuială.
Angela nu era doar o femeie, era o poveste şi nu merita să-i facă rău. Era convinsă că dacă i-ar fi răspuns la sărut ar fi însemnat sfârşitul prieteniei dintre ele. Nu mai suporta încă o respingere de aceea alesese să bată în retragere.
Merse la culcare, îi era clar ce avea de făcut. Acum că nici tatăl ei nu mai trăia… nimic n-o mai reţinea aici, în ţară. Se va mulţumi cu iubirea celei ce-o aştepta de ani buni. Măcar nu-i va fi dat să fie singură… iar Angela merita să fie fericită. Stătea în puterea ei să-i croiască acesteia o potecă spre lumină. Adormi împăcată, în ciuda durerii sufleteşti cauzate de pierderea suferită.
Zgomotul  ascuţit al unei insistente râşniţe de cafea, o trezi. Angela deschie ochii dar şi-i închise brusc speriată de duritatea luminii ce răzbătea până la ea. O durea capul…şi... cu toate că râşniţa tăcuse în capul ei sunetul încă persista… ecoul lui zbătându-se  cu putere sub pleoapele şi-aşa iritate de temeritatea luminii.
C-un efort impus îşi ridică capul de pe pernă. Pământul era acolo… dar totul era încă prea vag ca să se încreadă a păşi. Fără să vrea atinse telefonul mobil, despre care nu-şi amintea cum ajunsese în patul ei iar acesta căzu rostogolindu-se cu obrăznicie pe parchet, declanşând o altă simfonie.
Adunându-şi toată voinţa matinală, se ridică din pat. Dinspre bucătărie venea un miros îmbietor de cafea proaspăt râşnită. Un televizor dat în surdină, mormăia horoscopul acelei zile. Nici nu catadicsi să-l asculte, ştia cum se simţea. Oribil! Capul o durea, picioarele n-o ascultau, gândurile nu şi le putea coordona şi la 11.30 avea un nou interviu. Nici nu mai ştia al câtelea. Devenise o rutină. Intuia după cum îşi arcuiau sprâncenele sau frecau mecanismul unui pix care va fi răspunsu …iar  laitmotivul „vă anunţăm dacă…” devenise umbra unui bună ziua rostit din vârful buzelor.
Se mobiliză ca-n faţa unui ultim asediu şi după câteva minute bune păşi timid în bucătărie. Era spălată, pieptănată… doar aparent întreagă… mascase cum putuse urmele dezastruoase ale serii precedente.
„Viaţa e un pariu pe care trebuie să-l câştig… doar laşii stau deoparte.” gândi ea privind-o pe Cristina ce n-o auzise intrând şi-şi sorbea din cafea rezemată de fereastra pe care stropii mărunţi ai unei ploi desenau figurine abstracte.
Undeva dincolo de fereastră era o altă lume.
Doar vag îşi amintea din momentele serii precedente, aburii alcoolului turnat în  neştire le estompaseră fărâmiţându-le şi fracţionându-le. Revedea mici secvenţe dar nu se putea concentra întrucât şi-ar fi declanşat iar durerea de cap şi-abia se mai limpezise.
- Bună dimineaţa, rosti ea ruşinată de neputinţa glasului ei.
- Neaţa Angela… ia un pic de omletă… e tot ce ştiu să gătesc. Și chiar m-am străduit.
- E bun… n-ai şi ceva acritură… poate mă-ndulceşte şi pe mine. Mă simt tare prost Cris, m-am îmbătat ca o novice.
- Ne-am… Angela, numai că tu ţi-ai pierdut antrenamentul, ceea ce poate e bine.
Privirea Angelei scormonind prin aburii serii se opri pe buzele Cristinei. Vag îşi amintea o atingere a lor. Clar!… fusese mai beată decât credea.
- Am făcut ceva rău?! Iartă-mă, Cris… n-am mai băut… de-o veşnicie. Tu erai atât de îndurerată… iar eu m-am făcut de râs. Numai de asta n-aveai nevoie.
- Angela… sunt eu Cristina… nu-ţi mai face atâtea complexe… am fost două fete ce s-au ameţit un pic… mai bine. Nimic nou sub soare.
- Mă revăd ridicându-mă din fotoliu… revenind cu o a doua sticlă… şi s-a rupt filmul… câte naiba am băut? Oi fi în comă şi nu ştiu… că parcă niciodată nu mi-a zornăit aşa capul.
- Am terminat-o cu succes pe prima şi doar am gustat din a doua şi ca o consolare şi prima fusese începută. N-am băut foarte mult… doar că amândouă eram descoperite sufleteşte.
Angela privi spre ceas era 9.30 şi la 11.30 trebuia să fie la interviu.
Mai avea timp de-o ţigară aşa că-şi mai puse o gură de cafea. Se ridică oprindu-se lângă fereastra întredeschisă şi aruncând o privire afară comentă ca pentru sine.
- Sper să găsesc un taxi…
- Te duci undeva? Pot să mă îmbrac şi să te duc eu… sau dacă te încumeţi ia maşina. Ce bine miroşi, mai spuse ea strângând cele câteva farfurii de pe masă.
- Glumeşti n-am mai condus de trei ani şi pe ploaia asta… asta-mi mai trebuie. Merg la un interviu. Sper să am mai mult succes ca până acum. Ştii aseară am urmărit o chelneriţă… cred că acolo voi ajunge şi eu. M-am săturat să nu fac nimic… am deschis zeci de uşi. Toţi bat în retragere auzind de condamnarea ce-o am la activ. Pot să-i învinovăţesc?! Probabil şi eu aş fi reticentă.
- Angela vreau să mă asculţi câteva minute şi apoi mă îmbrac şi te duc eu să-ţi susţii interviul.
- Da, Cris. Spune, pot să te ajut cu ceva? Dă-l naibii de interviu, pot să jur că voi primi acelaşi răspuns. E ceva legat de înmormântarea tatălui tău !?
- Nu… nici nu voi participa căci fratele meu nu-mi permite. Cică aşa i-ar fi cerut tatăl meu şi n-am motive să mă îndoiesc. De asta m-am grăbit ieri să ajung la firma care se ocupă de funeralii. El nu era acolo… era doar sora mea şi l-am putut vedea chiar şi numai pentru-o clipă întrucât ne-a fost teamă să nu apară soţul ei. O brută de om de frica căreia aceasta ştie mai ceva ca un animal de atingerea biciului. Ale familiei mele tenebre… nici nu vreau să discut. Oricum toţi mă învinovăţesc pe mine pentru toate… şi moartea mamei… şi acum sfârşitul tatălui deşi era previzibil datorită diabetului şi a cancerului pulmonar de care suferea. Dar mai ştii poate că aşa e… cert e că nu-i pot urî… pentru că îi iubesc. Îmi iubesc nepoţii pe care nu i-am putut cunoaşte… dar nu-mi pot permite să nu sper la o zi când îi voi vedea… îmi iubesc fratele pe care-l duceam şi aduceam de la grădiniţă… sora căreia îi citeam poveşti… sunt echilibrul şi deznădejdea vieţii mele, continuă acesta scrutând undeva în trecutul ei şi aprinzându-şi o altă ţigară.
- Cris… ştii că nu eşti tu de vină, rosti uşor Angela impresionată de tremurul vizibil al mâinii acesteia. Eşti doar marcată şi cred că doare… e vorba de familie… de rădăcini…
- În fine, altceva am eu de discutat cu tine. Acum câţiva ani am reuşit prin asociere cu o firmă de renume să deschid câteva filiale ale  agenţiei şi-n străinătate. Am o viaţă a mea acolo… şi pot spune că am o afacere profitabilă. De mult mi-am propus să plec în străinătate, să mă stabilesc acolo. El, tatăl meu era tot ce mă mai ţinea aici. Am sperat că mă va chema şi nu m-am putut desprinde total de România… deşi locuiam mai mult în avioane şi aeroporturi. Vreau să te ocupi tu de firmă aici.
- Poftim?! îngăimă Angela nedumerită. Cum să fac asta? Nu ştiu nimic!
- Nu te speria aşa… am oameni competenţi angajaţi… au nevoie doar de coordonare iar eu nu plec…mâine. Şi-apoi ai avea şi unde locui… cât vrei sau măcar până ţi-ai permite o locuinţă. Nu vreau să-mi vând locuinţa… am nevoie s-o ştiu aici.
- Dar afacerea… o poţi conduce şi de acolo. De ce eu?
- De ce nu tu?! Poate pentru că vreau să te ajut să-ţi croieşti un drum. Ştiu atât de bine ce înseamnă să baţi la uşi zăvorâte… iar cineva să-ţi deschidă o fereastră.
- Şi totuşi Cris… nu pot accepta.
- De ce? Dă-mi două motive plauzibile.
- Nu-ţi pot da nimic la schimb… şi-ar fi nedrept … nu ştiu. Îmi doresc să reuşesc singură.
- Poate mi-ai dat mai mult decât vei şti, Angela. Faptul că aseară mi-am putut odihni privirea în sufletul tău… faptul că mi-ai ascultat lacrimile în tăcere… uşurinţa zâmbetului ce înfloreşte când te văd… n-aştept nicio recompensă materială… iar eu îţi ofer doar un job în care trebuie să reuşeşti singură cum spui tu… doar că eu cred în tine.
- Şi totuşi…
- Şi nu-ţi ofer nimic facil… crede-mă, în aceste vremuri când falimentul bate cu tărie în fiecare poartă… va fi nevoie de muncă, de pasiune s-o ţii până şi pe linia de plutire.
- Tocmai… mi-e teamă că mă supraestimezi.
- Eu nu! Și-ar trebui să nu te mai subevaluezi nici tu. Vei lucra o perioadă ca asistentă a uneia din fete. Să poţi observa mersul lucrurilor. O vei lua treptat. Vreau să înţelegi mecanismul, abordarea. E nevoie de comunicare de deschidere şi multă dorinţă de a realiza… iar tu ai toate aceste trăsături.
- Cris, m-ai blocat… sunt consternată.
- Gândeşte-te, între timp mă duc să mă schimb să putem ajunge la interviu.
Rămasă singură Angela nu putea gândi limpede. Acum nu mai era doar excesul serii precedente…era şocată. Nu putea gândi…se vedea în mijlocul unei răspântii şi nu ştia ce drum să aleagă.
- Dacă n-aş accepta ce-ai face? Ai rămâne în ţară?
- Nu, veni răspunsul scurt al acesteia.
- Şi ce-ai face cu firma?!
- Aş închide-o într-un târziu deşi aş suferi cumplit… e ca şi copilul meu, creat din nimic. Am început din nimic cu multă nebunie şi ceva  fluturaşi prin cutiile poştale. Nici sediu n-aveam… mult mai târziu mi-am permis să închiriez o cămăruţă insalubră într-o scară de bloc. Locatarii o foloseau ca uscător de rufe… şi pentru a mai reduce din cheltuielile comune au decis închirierea ei. N-avea mai mult de 6 mp. Am văruit-o cu mâna mea şi cu ajutorul unui prieten ce aduce mobilier second-hand am încropit ceva ce semăna a birou. Mă distrez amintindu-mi cu ce mândrie spuneam clienţilor că-i aştept la birou… ce babă melodramatică sunt. Nu mă mai stârni Angela… tu şi ploaia faceţi din mine un copil.
Angela tăcu. Aşa începuse şi ea cu Camil. Primul lor birou, mica cafenea… şi mai târziu garsoniera de 20 de mp de la demisol, în care locuiam… dar cât se iubeau. Colivie… aşa o numeau prietenii care le mai călcau pragul… dar ce liberi se simţiseră în ea.
- E o fărâmă din sufletul tău … Cris… nu poţi renunţa aşa uşor la el.
- Nici nu vreau. De aceea  ţi-o şi încredinţez ţie, ştiu că vei avea grijă de această fărâmă de suflet. Nu vreau averi, niciodată n-am vrut… ce să fac cu ele… dac-aş avea măcar cui le dărui…
- Bine Cristina, dar dacă voi accepta vreau să punctăm căteva aspecte. Până îmi permit o locuinţă vreau să-ţi plătesc chirie… iar la firmă vreau deocamdată salariu de debutant. Nu vreau să lezez cu nimic relaţia ta cu subordonaţii, oameni competenţi care sunt convinsă c-ar conduce firma mai bine ca mine.
- Eşti aşa copil uneori. Facem cum vrei tu… cu privire la salariu, dar la chirie negociem… nu vei fi singurul chiriaş.
- Da?! Nicio problemă, răspunse oarecum nedumerită Angela, întrebându-se cu cine va împărţi apartamentul.
- Da… e vorba de Mark, el e cel de-al doilea chiriaş şi povara ce ţi-o las pe cap. Persoana cu care voi locui… e alergică la pisici…şi nu-l pot lua cu mine, rosti ea privind oarecum jenată dincolo de Angela.
- Mark?! Dar pe el chiar aş fi încântată să-l am.
- Dar pe cine credeai c-o să aduc?! Şi-apoi nu mă îndur să-l desprind din lumea lui. Aici cunoaşte cartierul, îl cunosc vecinii, are doctorul lui şi prieteni… dacă pot spune aşa.
- E mai mult ca perfect… deci suntem chiriaşi cu drepturi egale. Eii, sper ca să putem convieţui omeneşte sau pisiceşte fără probleme, începu Angela să râdă privind nedumerirea din ochii motanului ce ridica capul auzindu-şi numele pronunţat.
- Eu sunt convinsă… că el se bucură mai tare ca tine. Uite-l cât s-a făcut. Dar hai, că tot suntem gătite. Mergi să mai susţii interviul sau mergem să batem palma la firmă?
- Mergem să batem palma şefa! Deşi mi-e o teamă nebună să nu te dezamăgesc iar angajaţii tăi să nu mă pună la zid.
- Viitori tăi colegi, subalterni… doamna Angela, ţi-i voi preda cândva  prin protocol odată cu cele cinci procente.
- Ce procente… Cris, n-ai pomenit nimic de aşa ceva?
- Nu?! N-ai fost tu atentă, spuse aceasta coborând scările.
Angela o urmă mecanic. Viaţa o provoca şi o tenta. Primea pe tavă ceea ce pierduse, un nume, un statut, un orizont ce-o aştepta să-l străbată. Coborâtă în faţa blocului se bucură de mângâierea perfectă a unor raze de soare. Ploaia se oprise şi soarele reapăruse timid dar decis să rămână.
- Priveşte Angela ce zi superbă se arată. E semn că suntem pe drumul cel bun… amândouă. Avem aprobarea divină. Urcă… mi-e un dor nebun să conduc.
Angela privea nedumerită dar nu îndrăzni să întrebe încotro se îndreptau. Ştia că era undeva pe Calea Moşilor la un parter de bloc, aşa-şi amintea dar tăcu privind cu ce dexteritate se strecura prin traficul destul de anevoios. Se vede treaba că mergeau întâi în altă parte căci o luaseră undeva spre zona Gării de Nord reamintindu-şi drumul pe care ajunsese la apartamentul Cristinei. Probabil are pe cineva de luat de acolo, căci mereu Cristina îşi făcea timp pentru alţii.
Se cufundă în gândurile ei în timp ce fredona absentă melodia ce se scurgea completând spaţiul  automobilului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog