Vitraliu stingher (19)

Revenită în sală la braţul lui Victor, Marga roşi când simţi multitudinea de ochi aţintiţi asupra lor. „Norocul meu că m-am schimbat de rochia lungă de mireasă, că sigur m-aş fi împiedicat !” gândi ea în timp ce surâdea celor pe lângă care trecea. Schimbă amabilităţi, făcând şi prezentările de rigoare şi aplecându-se discret spre Victor:

-              Vom fi ştirea zilei câteva zile bune!

-              Atunci să condimentăm un picuţ ştirea? intră acesta în jocul ei

-              Sunt bunicii… aici, spuse aceasta îndreptându-se spre aceştia care-o priveau cu ochii în lacrimi.

Se îmbrăţişară cu drag. Simţea toată dragostea pământului adunată în privirile şi mângâierile lor.

-              Tare-am fi regretat dacă n-am fi venit, discutam chiar acu cu moşul ista încăpăţânat, care m-a boscorodit toată ziulica că vezi Doamne, ce-i trebe lui paradă! Ai văzut unchiaş ce minune de fată avem. Şi Irina… tare mi-a plăcut totul !

-              Am văzut mândreţea mea de fată şi tare bine i-o mai stat în rochie de mireasă… parcă ai fost un înger, Mărguţa bunelului.

Marga nu spuse nimic. Doar îşi şterse pe furiş o lacrimă în timp ce ochii ei priveau adânc în tristeţea de dincolo de aparenta veselie a bunicului.

-              Acu… poate o fi şi asta un semn, uncheşule. Socot eu că nimica nu-i întâmplător, nu-i aşa?! îndrăzni bunica făcându-i cu ochiul lui Victor.

-              Bunica! o temperă, Marga, roşind la aluzia auzită.

-              Mereu am spus că bătrânii au înţelepciune şi-n vorbă şi-n port, îi răspunse Victor râzând. Semne sunt dar poate că n-am avut timpul necesar a le desluşi întreaga semnificaţie, răspunse acesta luând-o pe Marga de mână.

Aceasta ridică privirea spre el şi tăcu. Se bucură nespus de apariţia lângă ei a Irinei care deşi pica de oboseală, zâmbea fericită.

-              Mama, tata… dacă vreţi vă duce Andrei acasă! Mulţumesc mult că aţi venit! A meritat, tată-socrule? îl întrebă Irina îmbrăţişându-l cu drag.

-              A meritat Irinuca tată, a meritat! confirmă acesta căutându-l pe Andrei din privire şi luându-şi soaţa de braţ porni către el.

-              Irina şi eu sunt destul de obosită şi Victor, cred c-o să-i urmăm şi noi pe bunici. Nu te superi?!

-              Pot să mă supăr eu pe tine pisic,  tocmai pe tine care m-ai salvat de la dezastru?! Fugi, strecoară-te. Te ocupi tu de Victor… nu, Marga?! Cheia e la locul ei, ştii tu.

-              Mulţumesc frumos dar pentru mine nu vă deranjaţi… voi pleca direct spre Bucureşti, interveni acesta.

Marga îl privi surprinsă.

-              Credeam că stai până mâine.

-              Aş fi vrut dar nu se poate, Marga. Mâne dimineaţa trebuie să fiu în oraş, am nişte întâlniri stabilite… sincer, aş fi mai stat!

-              Vă lămuriţi voi acasă, interveni Irina între ei strângând-o discret de mână pe Marga. Tu, pisic … de ce nu pleci şi tu la Bucureşti cu Victor?

-              Nu ştiu, mătuşă răspunse aceasta zâmbind încercând să-şi mascheze dezamăgirea. Le-am spus bunicilor că plec dimineaţă, nici n-am prea avut timp să vorbesc şi cu ei.

Iar făcuse un pas către Victor şi iarăşi acesta o nedumerea. Îşi simţea sufletul prins în amalgamul unor stări. Simţise iubire în privirea, în mângâierile şi sărutările lui… şi totuşi iar… întrebări, nedumeriri. Marga oftă discret de freamătul acestor zbateri dar continuă să zâmbească, deşi sufletul îi lăcrima.

-              Mă duc să-mi iau la revedere de la fete, spuse Marga.

-              Bine, îi ţin eu de urât lui Victor câteva minute.

Marga se depărtă de cei doi. Îi era ciudă pe ea. Simţea că de câte ori îndrăzneşte şi speră la mai mult, ceva se rupe.

Dorise într-adevăr să salute fetele şi doamnele din echipa Irinei, dar voise şi spaţiu. O sufocau nedumeririle şi apropierea lui Victor o apăsa, avea nevoie de câteva clipe să-şi limpezească măcar privirea.

În timp ce-şi lua la revedere, ascultând fetele care comentau amuzându-se pe seama inerentelor gafe ce se mai petreceau la astfel de evenimente, gândurile ei era departe în micul balconaş. Resimţi emoţia celor câteva minute şi se trezi fremătând. Fără să vrea ochii ei se îndreptară spre cei doi. Victor povestea ceva, vizibil afectat iar Irina asculta. Marga citi îngrijorare pe chipurile amândurora şi-şi reaminti brusc de vorbele acesteia „De spus ţi-aş putea spune, dar o să-l las pe el. Nu are nimic de ascuns dar nici nu e ceva ce poate fi strigat în gura mare. E mai corect să-ţi spună el, Marga.” Se desprinse de grup şi mai îmbrăţişând pe ici-colo se îndreptă spre cei doi.

Între timp Victor fusese acaparat într-o conversaţie de un fost coleg de facultate, plăcut surprins de prezenţa lui alături de Marga .

Irina şi ea conducea un grup care decisese să se retragă, astfel că Marga se trezi singurică. Retrasă într-un colţişor pentru a-şi face ordine în gânduri îl privea pe Victor care zâmbea şi aproba îngăduitor tot ce auzea. Acesta întorcea capul spre ea parcă implorând. Privindu-l Marga realiză că avea nevoie de ajutor dar nu-şi dorea să intervină, nu încă. Recunoştea în sinea ei era egoistă… dar mai voia câteva clipe.

-              Eu am încredere că vei face cum vei simţi… dar vin şi-ţi spun, ai curaj să iubeşti! Acum fug să-l salvez pe Victoraş, să vă puteţi lua zborul! auzi vocea Irinei şi simţi tandra ei mângâiere.

Odată urcaţi în maşină între cei doi se instală o tăcere stranie. Iar şi iar se adunau necunoscute şi tăceri între ei. Marga ar fi deschis ea subiectul dar nu-şi găsea cuvintele.

-              Ştii, Luciana e bolnăvioară.

-              Da, ştiu! Am sunat şi-am vorbit cu ea imediat după plecarea ta. Turuia într-una despre rochiţă, despre pantofiori. Mulţumesc, Marga!

-              Pentru?

-              Pentru că eşti un om minunat.

-              E şi finuţa mea. Luciana, e fărâma mea de Anemona…

-              Nu doar la ea mă refer! Am multe de vorbit cu tine, am multe de explicat… simt că s-au adunat mai multe decât credeam… dar ce ştiu cu siguranţă e că nu vreau şi nu pot să te pierd… iarăşi! spuse acesta oprind maşina.

Marga tăcea privindu-l, nici ea nu voia să-l piardă.

-              Victor, tu eşti bine? Ai probleme de sănătate?...îmi pari slăbit, îngrijorat în ciuda zâmbetelor afişate.

-              Nu sunt bolnav, dar am mari probleme de… să spunem, de sănătate cu sora mea, Marga. E… a fost… consumatoare de droguri. Nici nu ştiu cum s-a întâmplat. Am avut atâta încredere în ea. Am internat-o într-o clinică, urma un program … şi a fugit de acolo! Am găsit-o în final şi acum mă ocup de formalităţi s-o duc undeva în afara ţării unde să nu mai poată lua legătura cu animalul care a atras-o în cercul acesta.

Marga asculta consternată. Mintea ei născuse zeci de scenarii, în câteva din ele blonda era eroina principală… şi iată ce auzea… un calvar. Omul de lângă ea trăia o dramă. Nici nu mai putea să respire iar de vorbit, ce să spună?! Ce blondă, ce nedumeriri, Victor se lupta pentru viaţa surorii sale.

-              Merg cu tine la Bucureşti, spuse ea abia şoptit.

Simţi mâna lui Victor strecurându-se în mâna ei. Mâinile lor se recunoşteau măsurându-se în profunzimea unor tăceri. Stătură câteva clipe doar privindu-se ochi în ochi, suflet lângă suflet. În ochii lui Victor era durere, era tristeţe dar simţea din freamătul mâinii că se bucura. În ochii ei erau lacrimi tăcute… lacrimile unui suflet ce zâmbea iubirii.

-              Voi fi plecat cel puţin o săptămână, Marga! Am făcut toate aranjamentele dar am nevoie să fiu acolo şi ea are nevoie de mine. Mă simt atât de vinovat că am lăsat să se întâmple…

-              Hai să-mi iau lucrurile şi mai vorbim pe drum, spuse Marga ştergându-i şi lui o lacrimă ce se strecurase rebelă pe obraz.

După câteva minute în care-şi luaseră la revedere de la bunici se aflau deja în maşină. Tăceau ascultând muzica. Victor depăna amintiri… calm aproape şoptit, de parcă povestea un vis devenit coşmar din care-şi dorea cu disperare să se trezească .

-              Totul a început acum un an şi… Prins cu problemele de serviciu, multe procese… n-am prea mai avut timp de ea. Credeam în ea… nu ştiu cum de nu mi-am dat seama. Mi s-a părut normal s-o susţin material, îmi spunea mereu că se simte prost că stă la mine. Şi am fost de acord să se mute cu chirie. I-am căutat o garsonieră şi mult timp am crezut că e aşa cum spune ea, că stă cu o colegă… până ce am început să-mi pun întrebări. Ne vedeam tot mai rar, nu era niciodată acasă când voiam s-o vizitez. Nevoile materiale crescuseră. Îmi tot trimitea mesaje că şi-a cumpărat nu ştiu, că mai are nevoie de ceva bănuţi. Şi eu în mărinimia mea alimentam card-ul şi-l întreţineam şi pe un neisprăvit de bani gata, pe care părinţii îl alungaseră din cauza consumului de droguri. El era „colega” ei… colega care n-avea bani de chirie şi pe care-o tot păsuiam eu plătind şi pentru ea. Cine ştie unde ar fi ajuns dacă nu mă căuta într-o zi proprietarul pentru chiria neplătită de câteva luni bune. Mă ştia omul şi chiar crezuse balivernele surorii mele care inventase scuze jalnice şi penibile… la adresa mea pentru a cere amânare după amânare de la plată, deşi eu îi virasem cu regularitate banii de chirie.

Marga tăcea ascultând. Era furie şi multă dezamăgire în glasul lui Victor.

-              Ce-a fost a fost! Le-am promis părinţilor că voi avea grijă de ea. Are nevoie de mine acum… şi eu de tine, Marga!

-              Sunt aici, Victor… nici nu bănuiam ce greutate porţi pe umeri. Dar o să fie bine, n-are cum … sora ta e o fată inteligentă şi va regăsi repede cărarea rătăcită. Eu am încredere!

Drumul continuă lejer tot discutând despre una despre alta.

Victor opri motorul maşinii şi sărind iute îi deschise acesteia portiera ajutând-o să coboare. Mergeau de mână ca doi puştani iar paşii lor răsunau mut pe caldarâmul umbrind nebănuite treceri.

Casa Margăi îi aştepta liniştită sub ocrotirea caldă a lunii. Victor ducea mica geantă de voiaj. În timp ce ea strângea la piept trandafirii dăruiţi de acesta. Marga îl privi o clipă şi senină deschise uşa casei. Erau acolo amândoi, în holul casei ei. Victor se oprise în dreptul cuierului privind-o cum acesta deja punea trandafirii într-o vază. Marga trecând pe lângă el îl pofti zâmbind:

-              Intră, Victore!

Călca păşind pe urmele paşilor ei parcă adulmecându-i parfumul.

Marga îl simţea în spatele ei şi lăsând vaza din mână se întoarse spre el. Se cuibări în tăcere la pieptul lui în timp ce braţele-i o cuprindeau într-o tandră îmbrăţişare. Pusese prea mult timp, lacăt inimii şi cheia şi-o ţinuse ascunsă la gât ca pe un unic talisman. Acum alerga în întâmpinare iubirii, deschisese lacătul şi porţile scârţâind ale inimii ei doineau a speranţă. Simţea învăluirea lui caldă… şi şi-o dorea cu disperare… se săturase de singurătatea de a iubi în tăcere. Voia ca valul iubirii să-i răcorească bătăile inimii, voia un moment al lor când tăcerile au sens iar cuvintele n-au timp să se nască. Îl voia pe el… omul şi iubitul ei în sărutările căruia simţea că se pierde, regăsindu-se în fâlfâitul aripilor singurului adevăr etern iubirea.

-              Am nevoie de timp, am nevoie de gândul tău… am atâtea nevoi… dar cel mai mult am nevoie de mâna ta în palma mea… de pasul meu umbrindu-l pe al tău. Te iubesc, Marga! Cu fiecare nouă zi fiinţa mea se recunoaşte-n doar în acest sacru adevăr. Nu-i poţi cere iubirii răbdare… e un sacrilegiu ştiu … dar eu am nevoie de răbdarea ta, Marga.

-              Ştiu, Victor! Sunt lacrimă din gândul tău şi te iubesc deşi am tot fugit între un ieri şi-un azi. Ce mai contează înc-o zi sau două?!Voi fi aici când vei reveni.

-              De ce, Marga… de ce trebuie să fim pe punctul de a pierde ca să apreciem viaţa? E multă disperare în ochii atât de puţin conştienţi ai surorii mele… e strigătul acela mut de ajutor şi multă nevoie de iubire. Marga, dacă ţi-aş cere să vii cu mine ai veni?! Iartă-mă sunt egoist… un egoist disperat şi îndrăgostit… nu vreau să vă pierd pe niciuna… sunteţi viaţa mea!

Nicicând nu ştiuse că se poate muri de un sărut. Asta simţea Marga acum. Era emoţie şi extaz… era iubirea lor adunată şi revărsată şuvoi.

Marga simţea că amândoi îşi doreau mai mult…”dar nu venise încă clipa”…gândea ea în timp ce închidea uşa după Victor.

Trecând prin hol se opri în oglindă. Era îmbujorată, era fericită, iubirea-i dansa în priviri… sprâncenele-i se arcuiau a plăcere … iar buzele-i fremătau de gustul iubirii. Privi în sus… ştia că e privită…”Va fi bine!” murmură ea îmbrăţişând aerul în care încă mai plutea parfumul lui Victor.

(va urma)