duminică, 25 noiembrie 2012

Femeia în albastru (6)


Angela intră în restaurant. Era aproape gol, lucru normal întrucât era trecut de zece. Dormise şi se odihnise spre dimineaţă cât n-o făcuse întreaga noapte.
Cafeaua şi mica gustare sosiră rapid. Îşi luă ceașca şi ieşi pe terasă . Era o zi de primăvară superbă. Ici colo mai zăreai un petic de zăpadă împotrivindu-se soarelui. Se piti într-un colţ, privind prin deşirarea fumului de ţigară  graba trecătorilor. 
Îşi terminase cafeaua şi acum stătea aplecată pe marginea terasei, chiar deasupra intrării în hotel.  Pe alee păşi intrând iute în hotel silueta unui bărbat îmbrăcat sport. Înalt, atletic şi puţin grizonat, nu-i vedea faţa, dar putea să jure că era bărbatul necunoscut de seara. Intuiţia feminină şi taxiul ce-l lăsase aşteptând în faţa hotelului o îndemnau să spună că acesta va pleca.
O geantă mică de voiaj şi o borsetă, semn că şederea domnului nu fusese prea lungă în acel oraş, hotel ... sau că avea un drum scurt de făcut şi urma să se întoarcă...
Privi în jur. Nimeni să-l conducă. Urcând în taxi, parcă simţindu-i privirea, misteriosul bărbat ridică pentru o clipă ochii. 
Angela roşi instantaneu. Era într-adevăr bărbatul care-i dăruise superbul trandafir galben. 
O salută discret, zâmbindu-i şi trebui să recunoască în ţinută sport arăta mult mai tânăr.
După câteva minute părăsea şi ea  hotelul. Avea de vorbit cu sora ei. 
Contul din străinătate fusese pe numele acesteia şi o rugase cu ceva vreme în urmă să se ocupe de transfer. Se grăbea întrucât trecuse deja de prânz şi mai avea câteva drumuri de făcut până la întâlnirea cu Ada. 
Acum se foia neliniştită prin cameră, rememorând cele făcute şi întocmindu-şi o altă listă de priorităţi. 
Un ciocănit scurt  o făcură să tresare. Avea emoţii, n-o mai văzuse pe Ada de mai bine de doi ani.
Deschise şi înlemni. Un imens buchet de flori acoperea chipul vizitatoarei, dar acel „salut” venit din profunzimea unui suflet tare drag o ajunse,  cutremurând-o.
Cu mâna tremurând luă florile întinse de vizitatoare dar le scăpă brusc.
- Scuză-mă! îngăimă năucită.
În faţa ei stătea Ada şi totuşi nu era... ea...
 O femeie puternic îmbătrânită  pe chipul căruia strălucea un zâmbet  cunoscut dar copleşitor de trist. Părea patinat de vremea ce se scursese şi intimidat de reîntâlnire. Foarte slabă deşi niciodată nu fusese altfel, acum era topită, aproape invizibilă.
Se îmbrăţişară, uitând de florile ce zăceau între ele pe podea fără ca măcar una dintre ele să mai scoată vreun sunet. Lacrimi multe şi tăcute se scurgeau cu rapiditate. Nu le păsă de camerista care făcea curăţenie în camera de vizavi şi se oprise privindu-le înlemnite în acea îmbrăţişare mută dar profundă. Ignorară şi privirile curioase ale unor noi veniţi în hotel, un grup de patru cinci persoane ce ieşiţi din lift  îşi căutau camerele. 
Erau acolo în hol, una în braţele celeilalte şi asta era tot ce conta.
Desprinzându-se Angela o luă de mână şi o trase în cameră. 
- Intră, fă-te comodă, rosti ştergându-şi lacrimile în timp ce scotea din bar o sticlă de suc.
- Angela, arăţi fantastic. Sincer, mă întreb dacă te-aş fi recunoscut!? Brunetă?! Şi ce ţi-a crescut părul, spuse Ada ducându-şi mâna instinctiv la cap.
Angela privi parcă curentată, părul Adei... Unde-i era coama  şatenă? O găsea schimbată total. Simţi o strângere de inimă. Ceva era în neregulă.
- Eu sunt bine şi-o să fiu şi mai bine, dar tu ?! Ce-i cu tine, Ada? Îmi pari schimbată, foarte slabă … şi…
- Te referi la perucă? spuse ea luându-şi-o de pe cap cu o dezinvoltură ce-o şocă pe Angela. 
- Poftim?! …şi glasul i se frânse  de parcă cineva i-ar fi înnodat limba. 
În secundele dintre întrebarea ei şi răspunsul Adei gândul ei urzise variante. S-ar fi aşteptat să audă că s-a despărţit de Relu, că acesta o înşelase iar ea se săturase. Se credea pregătită pentru ce ar fi urmat … dar se pare că de fiecare dată, realitatea bate închipuirea.
- E de la chimio… dar va creşte. E prea mic… încă… să pot umbla aşa dar într-o lună, două voi renunţa la ea.
Angela nici nu mai respira, simţea că aerul din încăpere se terminase pentru ea. Urla sufletul în ea… nu ştiuse, nu bănuise nimic. Nici un rând din scrisorile, primite cu destulă regularitate, nu lăsase să se întrevadă suferinţa acesteia. La telefon, uneori, i se păruse mai supărată dar orbită de problemele ei…
Ada se apropie şi luându-i mâinile între palmele ei îi spuse zâmbind:
- Acum sunt bine. Mă refac. M-am împăcat cu tot ce mi s-a întâmplat, încerc să mă împac şi cu mine. Am rămas fără un sân, dar sunt în viaţă,  continuă ea. 
Şi fără să mai spună nimic îşi dădu jos eşarfa şi vesta. Voia să fie tare, dar bărbia îi tremura vizibil.
Angela rămăsese cu privirea aţintită prosteşte pe bustul Adei. Auzea în ecou şirul de lacrimi pe care aceasta în nopţile lungi de nesiguranţă îl vărsase. O durea mai tare ca boala, faptul că nu fusese acolo să-i şteargă lacrimile prietenei sale. O altă dezamăgire ce avea să se adune în sertăraşul sufletului ei. Erau atâtea semne acolo că nicio restaurare nu le-ar fi putut masca.
- De regulă port un sutien special care maschează lipsa, dar în faţa ta pot fi eu.
- Ada…
Şi uşor ca-ntr-o poveste, Ada îi relată pe scurt şirul evenimentelor. Din când în când chipul ei schiţa un zâmbet. Cum Angela o cunoştea intuia sub acel zămbet suav efortul de a-şi reprima lacrimile.
- Nimic n-a fost mai greu ca aşteptarea Angela. Atunci, acolo... între nedumeriri mi-a fost cel mai greu. Când a venit confirmarea bolii, am ştiut ce am de făcut şi  se vede treaba că Dumnezeu mai are treburi pentru mine aici pe pământ, continuă ea zâmbind.
Angela asculta şocată de nonşalanţa şi simplitatea cu care Ada povestea. Intuia lupta dusă de aceasta, intuia toată suferinţa trăită, era acolo în spatele acestor ochi ce, nu degeaba, zâmbeau trişti... în spatele acestor cuvinte prin care Ada  rafina această dramă. 
- De ce? Ai trecut singură prin tot acest calvar… iar eu mă plângeam în fiecare scrisoare de drama mea. De ce femeie, n-ai spus tu un singur cuvânt?!  Unde a încăput în fărâma ta de suflet atâta durere? Nu pot să concep că ţi s-a întâmplat tocmai ţie! 
- Cu toţii ne găsim în cădere liberă… iar eu am învăţat în acest răstimp că singura certitudine e la cimitir. În rest doar încercări pe care trebuie să le trecem lejer, deloc încrâncenaţi. Sunt mai fragilă fizic… dar mi-am redefinit valorile. Mă bucur de soarele de azi, de poznele copiilor mei… am pierdut atât de multe din viaţa mea… că nu mai vreau să pierd nimic! Am învăţat să mă bucur că sunt şi încerc să o fac. Ştii, am avut-o alături pe Măriuca, sora ta. M-a ajutat cu medicamente greu de găsit aici, pentru care şi-a asumat până şi latura financiară. Să nu te superi pe ea că nu ţi-a spus, eu am rugat-o. Tu erai în infern, sunt convinsă că nu ţi-a fost uşor şi chiar de nu ai ştiut scrisorile tale mi-au fost mereu un sprijin. Veneau de  prietena mea şi asta conta enorm.
- Eu… eram în infernul creat de mine, Ada! Nu merit nici consolare, nici compătimire. Am plătit pentru egoism şi ambiţii nemăsurate… pentru că mă depărtasem chiar şi de mine.  
- N-ai fost niciodată cum spui. Că ai avut vise… cu toţii avem, că uneori ne lăsăm târâţi de viaţă…cu toţii o facem, mai mult sau mai puţin vizibil.
Se lăsă o tăcere grea. Angela era încă bulversată dar încerca să se reculeagă.  Avea timp destul să plângă, să se lamenteze… nu voia s-o mai agite pe micuţa fiinţă, acest suflet de om cu mâini de copil şi gropiţe în obraji. 
O privi în tăcere cum răsucea peruca în mâini făcându-şi de lucru cu ea, ca un copil intimidat de prezenţa celor mari. Lacrimile ţipau să-i spargă ochii dar strânse cu putere din dinţi. Voia ca măcar aparent, să fie tare. I-o datora Adei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog