Femeia în albastru (3)

Psihologul închisorii şi cartea deveniseră punctele ei de sprijin, la ele alergase ori de câte ori se simţise dărâmată. Doamna Maia cum ajunsese să-i spună, aproape c-o adoptase. Mai avea un an până la pensie şi spunea că ea care consilia, sfătuia ascultând şi despicând situaţii, unele unice, nu ştia cum va face faţă pensionării. Angela avea numărul ei de telefon gravat în suflet. Datorită ei trăia şi-şi dorea să trăiască.

Şi cartea… mai mereu avea o carte în buzunar, sub pernă şi-era bine ştiind-o acolo. Avea sentimentul că nu e singură.  Socializa, asculta poveşti care mai de care mai neaşteptate, mai nefireşti dar adesea se ascundea între filele cărţilor să-şi domolească tumultul de întrebări ce-o măcina.

La început numărase zilele dar obosind să mai spere se lăsase în voia destinului. Ştia, fusese un pion  manevrat cu abilitate de un om care poate c-o iubise în felul lui dar care deseori îi repetase că s-a născut să fie lider şi  că nimeni şi nimic nu se va interpune planurilor lui. 

Credulă, dar nu proastă, Angela realizase că el, un bun strateg, ticluise totul dinainte. Se trezise înlănţuită şi culmea pe baza semnăturilor ei. Fusese prevăzător, cu nimic nu-l putuse trage după ea. Nopţi întregi meditase, reanalizând fiecare mişcare, făcuse ca la şah… discret, încet o adusese în situaţii limită iar ea mizând pe ajutorul lui se trezise că, încercând să iasă la lumină… mai tare se îngropase. Nu reuşi să dovedească nimic şi atunci tăcu, acceptându-şi soarta. Firma ei de import export era doar o mică rotiţă din angrenajul unei reţele prin care se făcuseră de toate şi peste tot doar numele ei.

Întoarsă la masă zâmbi privind la unduirea fumului de ţigară. Ce ridicol ar fi fost ca uşa cafenelei să se deschidă şi pe ea să păşească Camil. 

Angela stinse nervoasă ţigara achită consumaţia lăsând un bacşiş consistent puştiului care-i zâmbi recunoscător şi ieşi. Avea nevoie de aer… resimţise în mod miraculos aroma parfumului lui. 

Afară, se linişti oglindindu-şi temerile în seninătatea cerului şi dezmeticită de  atingerea rebelă a câtorva stropi, opri un taxi.  După câteva minute coborî în faţa unui imobil ce parcă-i zâmbea batjocoritor de dincolo de-un impunător gard din beton. 

Eleganţă, masivitate şi totuşi atât de multă izolare. Rămase privind vreme de câteva minute bune, până ce şoferul întrebă dacă s-o mai aştepte.

Se debarasase de ea darămite de-o biată casă... el, cel ce-o condamnase... poate pentru că-l iubise prea mult. 

Trăia sentimente contradictorii, îl ura şi-i era indiferent. 

Îl ura pentru că-n sutele de scrisori ce i le scrisese nu-i ceruse decât un singur răspuns „de ce?!”, neprimind nimic altceva decât  imensitatea unei tăceri. Şi-i era indiferent. De atunci... din acea seară, de când găsise la duşuri acea nefericită spânzurată. Realizase atunci că nu avea decât o viaţă. O urmărise luni bune imaginea acelei femei. Câteva ore înainte se ciocnise de ea la masă... și-o regăsise mai apoi atârnând precum un  ram inutil.  

Teamă și totuși o nevoie acută de a se reîntoarce la viaţă, asta simțise... asta i se încrustase în suflet. Amintirea lui se estompase risipindu-se în firicele de  umbră pe care încercase cu disperare să şi le alunge din suflet. Nu reușise dar își dorea să înlocuiască ura cu indiferența. 

Cum ploaia se înteţea picurând în tăcere până în adâncul sufletului ei se urcă în taxi şoptind destul de bulversată numele unui hotel, unde Ada, cea mai bună prietenă a ei îi făcuse rezervare. Prietena ei şi Maria, sora ei, erau singurele cu care păstrase legătura în toată această perioadă. De vizitat nu o vizitase niciuna, pentru că nu le permisese. Maria sora ei mai mică cu 4 ani, era medic stabilită în Germania, măritată acolo şi poate, soţul ei  n-ar fi înţeles cum sora ei poate fi o puşcăriaşă. Iar Adei nu-i acceptase vizitele, la început din orgoliu apoi de ruşine, doar la telefon comunicau uneori şi o folosea ca şi intermediar pentru scrisorile ce le punea părinţilor ei, oameni simpli de undeva dintr-un sat de munte care ştiau că fata lor munceşte, studiază în străinătate pentru câţiva ani. Periodic le trimitea ceva bani şi o scrisoare iar bieţii oameni se mulţumeau cu cele scrise şi rar de tot cu cele vorbite la telefon. Coborî în faţa hotelului şi zâmbi. Destul de cochet şi de elegant hotelul, gândi ea în timp ce-şi îndesa în poşetă restul primit de la şofer privind mirată la bonul ce acesta insistase să-l ia.

Poposi câteva clipe la recepţie de unde primi cheia unei camere situate le etajul patru. Urcă cuminte, salută şi şoptind „etajul patru”, se aciuă într-un colţ de lift ignorând privirile cercetătoare ale liftierei până ce aceasta catadicsi să apese pe butonul respectiv.
Ca un mieunat prelung, era cântecul acelui lift ce o urca spre noua ei viaţă. Odată oprit, lăsă în urma ei un „mulţumesc, o zi bună!”.
În faţa uşilor aştepta un domn ce părea a privi nepăsător pe fereastră. O secundă privirile li se intersectară apoi galant înclină capul şi-i făcu loc să treacă. Îi răspunse la salut la fel de discret şi oarecum nedumerită neștiind prea bine dacă salutul  fusese pentru ea sau pentru liftieră. 

Căută în jurul ei şi deduse imediat, că după cum erau numerotate, camera ei era undeva la capătul holului.

Ajunsă în camera de hotel, primul lucru pe care-l făcu, fu să-şi sune părinţii care fuseseră între timp dotaţi cu un telefon mobil. Aceştia se bucurară teribil auzind că este în ţară şi că în câteva zile va ajunge acasă. Vorbise cu greu abia stăpânindu-şi plânsul. Vocile părinţilor păreau tot mai împuţinate şi  fiecare oftat al lor sporea vina ce o resimţea faţă de ei  apăsând-o cumplit. 

Angela formă apoi numărul Mariei. Ce minunat suna vocea surorii ei ar fi stat ceasuri s-o asculte dar se mulţumi cu cele câteva clipe urmând a mai vorbi pe seară. 

Mai avea un telefon de dat Ada, prietena ei. Aceasta ar fi dorit să vină s-o aştepte la poarta închisorii, dar Angela o refuzase categoric.

- Alo, salutare Ada, sunt Angela. Mulţumesc mult, m-am cazat deja. E bine, da.  Tu, voi, sunteţi bine? Ce program ai mâine, aş vrea să ne vedem dar mai pe după amiază. Am câteva urgenţe de rezolvat dimineață.

- Cât mă bucur că eşti la hotel. Sigur că-mi fac timp şi ne vedem. Dar tu eşti bine? 

- Sunt bine. Poţi la 14? Sau spune tu o oră. 

- Pot Angela. Joia am ore numai dimineaţa. Să-ţi mai spun că abia aştept?! auzi Angela vocea tremurând a prietenei sale. Şi Relu abia aşteaptă să te vadă.

- Şi eu. Dar, te rog, deocamdată vino singură. Avem atât de multe de vorbit! Ştii ce să aduci? Câteva poze cu copiii. Au crescut, nu?

- Vin, Angela şi o să aduc.

- Bine, ne vedem mâine, încheie Angela convorbirea.

O iubea pe Ada şi pentru că o iubea avea să se depărteze de ea. Relu,  soţul ei, nu era nici pe departe omul care să o merite, dar ea, Ada, îl iubea şi pentru Angela asta era mai mult decât suficient.

Cât fusese sus, iar asocierea cu ea îi facilitase accesul în diferite medii, dezvoltând relaţii atât de necesare totul fusese perfect. Mai apoi prinsă la ananghie, acesta aruncase cu pietre în ea. Ştia că Ada avusese discuţii în casă din cauza ei, chiar dacă aceasta nega cu vehemenţă. 

El medic stomatolog, un bărbat frumuşel se învârtea  în cercuri selecte şi-i plăceau femeile frumoase. 

Auzise destule bârfe prin micul târg conform cărora domnul Relu nu ducea lipsă de distracţii feminine, dar Angela le ignorase atâta vreme cât Ada nu se plânsese de nimic. Şi apoi Angela, de atunci, era mult prea preocupată de a trăi, de a se bucura de ceea ce credea ea că va fi viaţa ei ca să facă pe justiţiara în viaţa altora.

Şi totuşi, nu uitase nici acum o petrecere. Camil plecat în capitală cu treburi mult mai importante, „croia drum pentru ei amândoi” cum îi reproşa adesea când ea se plângea că e mai mult singură. Ada , însărcinată cu primul copi,  se retrăsese într-un colţ de canapea pentru a-şi odihni picioarele umflate de greutatea ultimelor săptămâni de sarcină. Stăteau de vorbă ascultând noutăţi despre feciorul ce-şi anunţa  nerăbdarea de a ieşi în lume. 

Cum mulţi dansau iar Relu era un bun dansator o luase de lângă Ada, la dans. O reţinu şi la al doilea căci melodiile se revărsau una în prelungirea celeilalte şi tot învârtind-o prin sală ajunseseră într-un colţ mai ferit. Remarcase că o ţinea cam strâns şi  că privirea lui nu se mai ridica din decolteu, dar pusese totul pe seama  pasiunii dansului. Năuci când îi simţi buzele strivindu-i-le, muşcând-o cu sete şi mâinile-i trăgând-o cu putere spre el. Îl simţise excitat şi se scârbise de o aşa pornire. Inertă, cu mâinile picate pe lângă corp, era parcă paralizată. Rămăsese cu gura încleştată de furie, doar chipul îi luase foc iar din priviri arunca fulgere cu o intensitate ce  l-ar fi mistuit instantaneu. Totul doar câteva secunde, căci el îi dădu drumul fără nici un cuvânt, pur şi simplu se evaporă. Până să ajungă şi ea, Ada era deja îmbrăcată iar el privind doar pe lângă ea o salută rece.

Nu pomeniseră niciodată de acel moment dar gustul acela amar nu-i dispăruse  şi evitase orice apropiere de el găsind scuze de fiecare dată.

Dădu drumul la televizor ca pentru un prim contact cu acea lume, apoi intră în baie. Se lăsă să zacă preţ de o oră şi mai bine în apa caldă, parfumată. Fu gonită din camera de hotel de nevoia de hrană.