Vitraliu stingher (18)

Pe drumul spre casă multă vreme domni tăcerea, fiecare rătăcind prin hăţişul propriilor gânduri Şi Andrei era schimbat. Boala necruţătoare a tatălui său şi mai ales inerenta suferinţă a mamei sale îi accentuaseră ridurile de pe frunte întristând privirea atât de senină, de obicei.

-              Asta e viaţa! Unii mor, alţii vor muri… totul e să nu uităm să ne mai bucurăm cât suntem! auzi Marga ca din senin glasul molcom al unchiului.

Se uită spre el doar aprobator şi tăcu. Erau multe de spus dar cât contau? Esenţa fusese spusă în cele câteva cuvinte, restul era de prisos.

La radio începuseră ştirile de la ora 13. Marga le asculta impasibilă, doar ridicând la unele din sprâncene. Un timbru cald prezenta pe scurt ultimele evenimente din spaţiul economico-politic. Anunţă apoi despre capturarea unui mare transport de droguri, despre anihilarea unei organizaţii, spunând că vor reveni cu amănunte mai târziu. Trecu către mondenul românesc ce deseori îi provoca Margăi repulsie. Multă vulgaritate şi nonvaloare, totul afişat cu ostentaţie şi susţinut de puterea banului ce devenise primordial în aceste zile.

Se bucură când ştirile se terminară şi acordurile suave ale unei melodii dragi inundară interiorul maşinii. Privi pe geam. Intrase în oraş şi se îndreptau direct spre Irina. O zi frumoasă de primăvară.

Salută cu drag îmbrăţişând pe cei care-i ieşeau în cale, mulţi cunoscuţi, destui apropiaţi.

De undeva din imensa sală răzbătea până la ei glasul Irinei pierdut între modelele ce încă repetau.

Privi ceasul. I se făcuse foame. Ciugulise ceva la bunicii Lucianei dar ora prânzului îşi cerea drepturile şi era convinsă că nici Irina nu pusese nimic în gură decât multe ciocolate, cafele… bine de tot afumate, căci la momente ca acestea, din cauză stresului fuma ca un furnal.

-              Acum sunam după voi! Bine ai venit acasă şi aici. Te pup repede şi treci la Brânduşa să te îmbrace, o luă aceasta scurt în primire.

-              Da. Şefa… dar mi-e cam foame. Nu putem să fugim un sfert de oră ciugulim ceva şi revenim?! riscă Marga, mânată de semnalele interioare.

-              Da… poate… dacă iese bine repetiţia asta. Acum fugi. Brânduşaaaa… ia-o în primire! strigă ea bătrânei costumiere ce o ajuta de ani de zile la aşa evenimente.

Pensionară de câţiva ani, încă lucra alături de Irina. Era poate una din puţinele care suporta hachiţele acesteia căci uneori profesional vorbind aceasta devenea o nesuferită. Brânduşa zâmbea şi nu punea la suflet, ştia ce fel de om era Irina… se învăţase cu ea şi chiar o iubea.

Aşa şi acum veni în întâmpinarea Margăi şi după ce se îmbrăţişară chicotind de bucuria revederii se evaporară căci deja auziseră în spatele lor:

-              Încă n-aţi venit îmbrăcate… vine searaaaaaaa fetelor?!

-              Hai, că azi tună rău şi e soare cu dinţi… dar după ce te-o vedea se va calma ea.

-              Da, ştiu! Să dispărem atunci.

Întrând în atelierul improvizat într-una din cabinele de machiaj ale teatrului, Marga amuţi. Erau două rochiţe superbe ce aveau agăţat pe ele o hârtie cu numele ei, iar pe un manechin trona o superbă rochie albă, ce încă mai avea câteva bolduri prinse.

Se lăsă îmbrăcată cu cele două ţinute şi cum parcă fuseseră croite pe măsura ei Brânduşa nu avu nimic de modificat.

Privi în jurul ei după ce-a de-a treia ţinută şi cum nu mai era nimic prin zonă în mintea ei încolţi o bănuială. Privi cu teamă spre Brânduşa care intuindu-i gândurile doar confirmă zâmbind.

Marga înlemni. Va purta rochia de mireasă a colecţiei. Nu i se spusese că va fi o rochie de mireasă. Nu ştia ce să facă.

-              Nu te impacienta, Marga… o să fii superbă, nu te teme.

Marga ridică din umeri. Emoţiile erau prea mari ca să mai poată spune ceva.

Brânduşa reveni cu doamna Constanţa una din cele bune croitorese ale Irinei. În mână avea un şirag de covrigi uscaţi şi săraţi pe care i-l întinse. Ştia că erau şi preferaţii ei.

Marga zâmbi îmbrăţişând-o pe tanti Tanţa, cum îi spunea ea femeii căreia deseori îi încurcase ba căptuşelile, ba îi ascundea centimetrul, copil fiind. Ea o învăţase să coasă la maşină şi-i explicase multe din secretele meseriei sale. În vacanţele de vară din timpul şcolii Marga făcuse sub îndrumarea ei multe rochiţe pentru păpuşi.

Îşi aducea aminte şi primul şort de bucătărie făcut de ea pentru bunica ei. Ce emoţii când i-l dăruise acesteia şi ce mândră îl purtase bunica ei. Mai târziu în timpul facultăţii în vacanţe când nu picta chiar lucrase la atelier cot la cot cu fetele şi se bucurase de primii bani câştigaţi.

Cu ei îşi invitase bunicii la un restaurant. Ce seară minunată, ce mult dansase cu bunicul ei şi cât de mult îi plăcuse să-i privească pe aceştia dansând. Irina şi Andrei nu putuseră onora invitaţia sau cel puţin aşa se eschivaseră. Posibil să fi vrut s-o lase să petreacă doar ea cu bunicii.

Marga muşca din covrigi plutind pe meridianul altor ani. „Nu realizezi cum trece timpul decât atunci când a trecut”, gândi ea neauzind cum Brânduşa o striga de zor să treacă la îmbrăcat.

-              Constanţă, scutură tu un pic pe fata noastră că văd că e departe, auzi Marga ca prin ceaţă cuvintele Brânduşei.

-              De mine e vorba?! Gata sunt.

-              De tine fata mea, tot aşa gânditoare mi-ai rămas, Mărguţa! Ia casa foc şi tu visezi. Hai, de te îmbracă mintenaş că acum apare… lupul… şi ne merg fulgii.

-              Mătuşica Irina, doar gura de ea… o ştiţi dumneavoastră mai bine ca mine.

-              O ştim dar dimineaţă când a aflat că Bianca ceea şi-a luxat glezna am spus că face infarct. La câteva minute după ce-a vorbit cu tine sărea de colo-colo ca o căprioară iar mai târziu iar s-a întunecat. S-a certat cu cei de florărie că i-au trimis flori pălite şi tot aşa… ştii şi tu cum e…

-              Ştiu. Irina e o perfecţionistă şi nu face rabat de la calitate. De asta şi cred c-ar trebui să poarte altcineva rochia de mireasă, spuse arătând spre minunăţia ce tocmai o terminase de ajustat Constanţa.

-              Hai să te vedem. Ia pantoful în picioare… şi vin să te îmbrăcăm, vedem cum vine şi o chemăm.

Neavând ce face Marga se lăsă îmbrăcată. O înfioră atingerea rochiei. Nici nu se uită în oglindă. Nici nu mai era nevoie, era suficientă privirea Irinei ce sta pironită în tocul uşii privind-o.

Marga se înroşi, involuntar. Irina nu spunea nimic. Se apropiase de ea şi apucând-o de mână o duse la oglindă.

-              Eşti divină! Priveşte-te!

Marga se privea mută. Abia acum înţelese mitul rochii albe de mireasă. Se plăcea, rochia era într-adevăr superbă şi perfect croită, pe măsurile ei.

Văzu lacrimi în ochii celor trei femei, probabil lacrimi de mândrie pentru creaţia şi munca lor sau de ce nu lacrimi de bucurie căci ştiau că ţin la ea, crescuse printre picioarele lor.

-              Vezi, Marga vorba bunicii: „Poţi să-şi faci câte planuri vrei, Dumnezeu le are pe ale Lui şi nu e neapărat nevoie să te consulte şi pe tine!” Aşa şi eu de luni de zile am proiectat şi croit rochia pentru Bianca… şi astăzi m-am văzut nevoită s-o ajustez după tine. Norocul meu că aveţi aproape aceleaşi măsuri. Ştia El, Dumnezeu, ce ştia… doar noi aflăm ultimii.

Marga aprobă tăcută. Nu putea şi nu avea dreptul, să umbrească cu ceva bucuria mătuşii sale care zâmbea fericită deşi îşi simţea inima cât un purice.

Seara veni pe negândite. Ciugulise ceva, făcuse un duş şi printre picături mai schimbase câteva cuvinte cu bunicii dar doar pe fugă că era aşteptată la coafat, la machiat.

Marga nu mai defilase de mai bine de patru ani, ultima oară chiar cu câteva zile înainte de reîntâlnirea cu Anemona. Avea emoţii cumplite. Acum aceste emoţii erau accentuate şi de posibila prezenţă în sală a lui Victor. Nici nu ştia ce vrea să vină sau să nu vină.

Printre alte treburi discutase câteva clipe cu Irina:

-              Nu ştiam că l-ai invitat şi pe Victor, mătuşă!

-              Da, i-am transmis o invitaţie telefonică într-una din dăţile când am vorbit cu el. Te deranjează?!

-              Nu, doar că am fost surprinsă să aflu că aţi vorbit şi despre starea bunicului.

-              Marga, am vorbit despre mult mai multe. Victor a trecut şi trece prin nişte probleme grave şi îi este destul de greu singur. Şi eu şi Andrei l-am ajutat cum am putut.

-              Nu ştiam, nu mi-a spus nimic! De asta n-a ajuns nici la serbarea Lucianei? Ce este, îmi poţi spune? E ceva legat de sănătate, mi s-a părut că a cam slăbit, dar cum nu ne vedem prea des…nu ştiu…

-              De spus, ţi-aş putea spune, dar o să-l las pe el. Nu are nimic de ascuns dar nici nu e ceva ce poate fi strigat în gura mare. E mai corect să-ţi spună el, Marga. Tu, lasă-l să se apropie de tine, nu mai ridica bariere draga mea. Când ai să vezi că băiatul acesta te iubeşte? Alergaţi unul după altul… dar sincer parcă sunteţi pe stadioane diferite.

Marga tăcuse atunci în finalul discuţiei cu Irina, tăcea şi acum gândind că aceasta avea dreptate… dar ce putea să facă, să sară în gâtul lui? Acum mai plana asupra ei şi povestea de la petrecere. Dar gândul că Victor ar putea păţi ceva, gândul că Victor ar fi bolnav o săgetă cumplit.

Îşi duse mâna la buze amintindu-şi sărutul disperat din dimineaţa petrecerii. Se înfiorase atunci la atingerea lui şi s-ar fi abandonat în braţele lui dar orgoliul n-o lăsase. Ştia că orgoliul în iubire încurcă, distruge.

Acum privind calmă peste desfăşurarea evenimentelor din acea seară putea să recunoască fusese geloasă pe Angela. Modul atât de personal în care îl mângâiase pe Victor, faptul că zărise în acea dimineaţă o urmă de ruj pe gulerul cămăşii sale, ruj care mai mult ca sigur aparţinea blondei o înfuriase. Se simţise folosită încă din momentul intrării în sală când acesta o prezentase drept logodnica lui pentru ca mai apoi să asiste la reprezentaţia blondei. Erau întrebări pitite în sufletul ei, erau nelinişti din care ea împletea distanţele dintre ei.

Cu inima strânsă dar privirea senină Marga prezentase deja primele două ţinute. Acum se lăsa coafată pentru ce-a de-a treia. O mână abilă îi împletise prin păr floricele albe foarte mici. Nu se lăsă machiată prea tare. Irina avea încredere în ea iar ea aşa decise. Nu dorea să concureze cu nimic superba ţinută.

Avea emoţii cumplite. Nu ştia dacă Victor ajunsese sau nu, căci plimbată de pe un scaun pe altul nu mai avusese timp să întrebe, dar ştia că bunicii ei sunt în sală. Nu-i localizase în mulţimea de oameni. De acolo de pe podium era foarte greu să poţi identifica. Ea păşea dar privirea ei doar cuprindea sala în ansamblu, nu căuta chipuri. Se concentra pe ceea ce făcea, pe atitudine mai ales de teamă, să nu se împiedice. De aceea când urca pe scenă încerca să se detaşeze de rest, era doar ea … restul nu contau, aşa cum o învăţase de mică, Irina.

Se mai privi o dată în oglindă şi în aplauzele fetelor din culise porni spre scenă. În uşă poposi preţ de o clipă, făcând o reverenţă spre a mulţumi pentru încurajare. Se opri apoi în spatele cortinei aşteptându-şi rândul. Îşi simţea inima bătând mai, mai să-i spargă pieptul şi tremura din toate încheieturile dar încerca să se controloze respirând cât mai adânc.

Fetele ieşeau, reveneau totul era atent regizat. Urmărea atentă mişcările lui Marcel cel ce dirija intrarea în scenă. Îşi făcu semnul crucii, privi repede în Sus şi auzind în spatele ei „trei, doi, unu… intră!” și porni. Îşi reglă pasul după ritmul muzicii şi intră zâmbind de parcă făcea asta de când lumea. Uitase de toţi şi de toate. Era doar ea şi superba rochie de mireasă în căptuşeala căreia ascunsese toată timiditatea.

Aplauzele şi multitudinea de blitzuri o făcură să zâmbească şi mai relaxată. Ştia că e vegheată de oamenii dragi din sală, de oamenii dragi din afara sălii. Nu ştia cum dar presimţea că undeva în sală era şi Victor iar ea se simţea frumoasă şi iubită… era mireasa serii, doar.

Totul fusese perfect, o dovedeau şi lacrimile de bucurie ale Irinei care acum răsufla uşurată îmbrăţişându-şi fetele şi mulţumindu-le pentru prestaţia lor. Se îmbrăţişară şi ele privindu-se. Cuvintele prisoseau.

Încă în rochie de mireasă, Marga se retrase discret într-una din cabinele de machiaj ale actorilor. O ştia, era singura care avea balcon. Deschise uşa şi ridicându-şi rochiţa de teamă să n-o murdărească păşi privind spre cer. Voia o piruetă pentru ei pentru părinţii ei, care n-apucaseră s-o vadă în rochie de mireasă. Un cer superb, înstelat cu licăriri aparent de neînţeles. Doar Marga de copil le dăduse un sens spunând că sunt zâmbetele celor dragi pentru cei de pe pământ. De aceea se bucură când văzu licăririle puternice şi zâmbi din toată inima la rândul ei.

Auzi un foşnet în spatele ei şi se întoarse. Victor stătea în tocul uşii privind-o. Îm mână avea un superb buchet de trandafiri roşii printre care îşi iţeau capul nedumerite căteva fire de lăcrămioare. Niciunul nu spunea nimic doar se priveau. Marga îi întinse mâna chemându-l alături de ea. El păşi şi făcând o plecăciune:

-              Domnişoara mireasă îmi face onoare primului dans al serii.

Marga acceptă şi pe ecourile suave ale muzicii ce răzbătea până la ei se legănară tăcuţi privind uneori spre cer. Marga ar fi putut jura că licărirea stelelor se accentuase şi că una dintre ele purta zâmbetul Anemonei.

Încet şi tandru capul lui Victor se aplecă înspre ea. Gura ei fremăta şi aproape leşină când simţi atingerea lui. Emoţiile serii, fiorul dorinţei şi buzele lui Victor.

Se sărutau uşor căutându-se, dăruindu-se şi explorându-se. Cu fiecare nouă atingere Marga simţea că îl iubeşte pe omul în braţele căruia se afla. Simţea cum buzele lui Victor o căutau, simţea… şi-şi dorea să fie căutată. Cu timiditate răspundea căutărilor lui îndrăznind şi ea să pătrundă puţin câte puţin. Sărutul suav de la început devenise acum pasional. Victor îi ţinea capul în mâini în timp ce ea se juca timid în părul lui iar gurile lor se sorbeau. Îşi simţea sfârcurile înmugurite de dorinţă şi avea puterea să recunoască că-l dorea pe bărbatul ce-o săruta cu patimă înfiorând şi înflorind în ea şi cele mai ascunse dorinţe. Mâinile lui fremătând pe trupul ei trădau aceeaşi dorinţă. Nu mai aveau nici timp să respire se regăsiseră după atâta amar de vreme şi nu îndrăzneau să se oprească de teamă ca visul să nu se destrame.

Un ciocănit discret, îi făcu să se desprindă din îmbrăţişare dar se priveau încă în ochi zâmbindu-şi şi ţinându-se de mână.

-              Vă aşteptăm jos, auziră vocea Irinei prin uşa uşor întredeschisă şi la fel de repede închisă.

-              Ştia că sunt aici. Ea mi-a sugerat că ai putea fi, aici.

-              Da, Irina mă cunoaşte poate… mai mult decât mă cunosc eu! completă Marga cuibărindu-se în braţele lui Victor.

-              Şi te iubeşte…

-              Ştiu. Și eu o iubesc mult.

Victor îi luă capul în mâini şi privind-o lung se aplecă sărutând-o atât de uşor că Marga abia avu timp să clipească.

-              Te iubesc, Marga! Nici nu mai ştiu de când te iubesc… poate dintotdeauna! Poate din copilărie … nu mai ştiu, dar cert e că m-am îndrăgostit de tine în seara expoziţiei tale când ţi-ai îndreptat privirea spre mine şi mi-ai zâmbit. Apoi tot drumul în autobuzul spre Anemona te-am privit pe furiş… şi la intrarea în seră când ai fugit speriată de revederea noastră aş fi alergat după tine să-ţi spun că te iubesc… de-o veşnicie îmi doresc să te sărut… să ştiu ce gust au buzele tale.

-              Eu n-am uitat niciodată gustul buzelor tale…

Şi iarăşi trupurile lor vibrând se uniră în tăcerea unui alt sărut mai matur mai conştient de voluptatea sa. Era pasiune, era dorinţă, era chemarea a două trupuri ce se aşteptaseră mult prea mult. Şi-ar fi dorit să dispară, să se piardă în noapte şi să se regăsească în îmbrăţişarea de doi dar erau destui oameni jos care-i aşteptau şi nu-i puteau ignora.

Închiseră uşa de la balcon lăsând acolo în oglindirea lunii şi a stelelor ecoul primului te iubesc şi acum păşeau mână în mână spre oameni. Înainte de a deschide ultima uşă ce îi separa de restul lumii se mai pierdură într-un sărut mult mai intens şi mai arzător.