Vitraliu stingher (14)

Trecuseră trei săptămâni de atunci, trei săptămâni în care îşi canalizase întreaga energie pe finalizarea proiectelor de la serviciu pentru că îşi depusese deja cererea de demisie. Şi la casă terminase până şi ultimele retuşuri înainte de sosirea mobilei.

Marga privi în jurul ei. Nici nu-i venea să creadă că scăpase de praf de unelte şi scule împrăştiate în cel mai haotic mod. Avusese o echipă bună la lucru, conştiincioasă şi pricepută în cele din urmă. Se cam contrase cu şeful de lucrare, întorcându-i la fiecare imperfecţiune. Era conştientă c-o boscorodeau considerând-o prea pretenţioasă, tipicară… dar nici nu-i păsa, ea voia cum gândise ea, nu cum le era mai comod acestora. Se bucură când la un moment dat văzu că se trezise conştiinţa-n ei făcând totul cu simţ de răspundere.

Privi spre ceas şi apoi spre telefon. Elena trebuia să apară şi dacă nu sunase înseamnă că venea. Nici nu termină de gândit că auzi sunând la poartă. În acelaşi timp şi începu şi telefonul. Deschise poarta şi gândind că la telefon e tot Elena, răspunse fără să se uite:

-              Imediat, nerăbdătoare mai eşti! Că doar nu pierzi trenul, continuă ea deschizându-i şi uşa.

Abia atunci observă că aceasta nu vorbea la telefon. Se opri contrariată cu ochii mari privind spre Elena care-o privea la rândul ei întrebătoare.

-              Nu mă grăbesc, Marga… că nu pierd nici un tren… sau poate, mai ştii?!Victor sunt, seara bună.

-              Scuze… scuze, Victor! Credeam că-i altcineva, continuă aceasta stăpânindu-şi cu greu râsul şi făcându-i semn Elenei să intre.

-              Deranjez?

-              Nu, de ce?! Chiar mă întrebam ce mai faci…

-              Ei, asta e deja un compliment. Fac bine mulţumesc de gând şi uite sunt în misiune oficială ca un naş ce sunt pentru fina noastră dragă.

-              Luciana? S-a întâmplat ceva?! N-am mai vorbit de vreo săptămână , cu ea.

-              E bine, stai liniştită. Am vorbit cu ea mai devreme şi mi-a dat o misiune importantă. Citez „Nanule, serbarea de 8 Martie e dimineaţa la 10. S-ar putea ca nana să nu poată, dar vorbeşte totuşi cu ea. Nici n-are maşină dar poţi s-o aduci tu, nu?”…şi uite m-am înfiinţat cu telefonul să punem ţara la cale.

-              Adică luni la 10?

-              Poţi?

-              Eu da, tu?

-              Mi-am aranjat înainte e a te suna. Dar tu cum de poţi?

-              Păi aş fi putut oricum că de regulă de 8 eram libere… dar începând de azi pot când vreau, mi-am dat demisia şi astăzi a fost ultima zi la firmă.

-              Poftim? S-a întâmplat ceva? Eşti bine Marga?

-              Mai bine ca oricând… deşi am inima strânsă din cauza bunicului.

-              Ştiu, am vorbit cu Irina.

-              Cu Irina? Nu ştiam.

-              Nu ştiai c-am rugat-o eu să nu-ţi spună… aproape am implorat-o.

-              Puteai să mă suni, Victore, răspunse Marga ridicând tonul oarecum agasată de cele auzite.

Elena care între timp îţi pusese o cană de ceai şi se retrăsese spre geamul întredeschis c-o ţigară, o ameninţă cu degetul, văzându-i încruntarea. Marga îi făcu un semn cum că da, avea tot dreptul să ridice tonul.

-              Puteam să te sun, drept este… dar şi tu ai fi putut s-o faci, Marga, cum ai şi promis, de altfel.

Marga tăcu. Da, recunoştea că de câteva ori pusese mâna pe telefon… dar….

-              Da, Victor… dar vezi ştiam că ai destule pe cap, eu şi problemele mele îţi mai lipseam.

-              Păi, poate chiar îmi lipseai. Cândva ţi-am spus că semeni distanţă între noi, că desenezi chiar şi numai cu privirea, bariere de netrecut.

-              De ce spui asta?Eşti prietenul meu…

-              Doar prieten, Marga?! A nu, sunt şi naşul Lucianei, completă el râzând încercând să destindă atmosferă convorbirii.

-              Da… asta în primul rând și ca doi naşi ce suntem trebuie să fim prieteni.

-              Şi ca să sărbătorim această prietenie, ai accepta să ieşim în oraş?

-              Astă seară?!

-              Da, de ce nu? Ai altceva în plan? Scuze.

-              Da, am planificat altceva, rosti aceasta mai mult în şoaptă evitând semnele disperate ale Elenei care prinzând firul discuţiei o asigura că din partea ei nu era nicio problemă. Dar… o putem lăsa pe mâine seară, dacă n-ai tu altceva în plan, îndrăzni Marga timidă.

-              O clipă să mă uit în agendă… da, mâine seară aş putea, chiar ar fi indicat… e aniversarea unui coleg şi mi-ar face plăcere să-mi fii parteneră.

-              Era vorba de o ieşire în oraş… începu Marga speriată de impactul unei asemenea reuniuni.

-              E tot o ieşire în oraş. Ba, chiar din oraş, că-i undeva în apropierea Bucureştiului, un local cochet, nimic cu pretenţii… nimic prea pompos. Va fi bine. Trebuie să te previn în schimb că va fi şi fostul soţ al Anemonei care, probabil ştii, e căsătorit cu fosta mea logodnică. Tare mi-aş dori să mergi.

Marga amuţi. Nu ştia ce să răspundă. Povestea dintre el şi acea persoană, aşa numita mamă vitregă a Lucianei era veche dar…

-              M-ai luat prin surprindere Victor, nu ştiu ce să spun. Acolo vor fi colegii tăi… m-aş simţi stingheră.

-              Eu m-aş simţi stingher dacă nu m-ai însoţi. Bine poate te-am luat pe nepregătite, dar promite-mi că te mai gândeşti şi vorbim mâine. Te rog, Marga! Indiferent de răspuns ia-ţi timp până mâine, dar nu uita că tare mult mi-aş dori să mergi.

-              Bine, Victor,  vorbim mâine. Să ai o seară plăcută. La revedere.

-              La revedere, Marga. Mulţumesc la fel.

Marga închise telefonul. Era îmbujorată ca o adolescentă, ar fi zâmbit dar cu greu abia încropi un surâs ce-l adresă Elenei care fierbea de curiozitate.

-              Marga, de ce l-ai refuzat? Puteam ieşi altă dată. Uite m-ai făcut să mă simt vinovată. Sau uite îl puteam suna pe Doru şi ieşeam toţi patru. Hai s-o facem, încă e timp.

-              Nu, Elena… m-aş simţi ridicol, tocmai l-am refuzat.

-              Ei, te-ai simţi ridicol! Dă-mi numărul, îl sun eu.

-              Nuu, te rog hai să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Dar pe Doru îl poţi suna că e simpatic foc. Chiar de ce nu ieşi cu el?

-              Nţț… că i se cam suie la cap şi aşa ne cunoaştem doar de 3 luni… bine el spune că-i un an ţinând cont că era decembrie şi are gând de însurătoare. S-a aliat cu fiu-meu ca să mă mărite, cică să mă ia de pe capul bietului copil.

-              Şi de ce nu?!

-              De ce nu?! Tu întrebi? Marga… faci ce faci şi schimbi subiectul mereu. Oi fi eu mai bătrână da’ senilă nu-s, aşa că ia povesteşte mintenaş ce-i cu mâine seară.

Marga îi relată convorbirea. Avea încredere în Elena, de multe ori alergase la ea cu sufletul în palmă, de multe ori apelase la sfatul ei sau pur şi simplu se răcorise povestindu-i.

-              Şi de ce trebuia să te gândeşti?

-              Pentru că m-a luat pe nepregătite, pentru că nu-l cunosc prea bine nici pe el, dar lumea lui.

-              Marga, ai 30 de ani. Cât ai să te mai ascunzi de lume? La un moment dat vei rămâne e dinafară. Tot închizând uşi în urma ta … vor fi prea multe şi greu de deschis. Ce simţi vizavi de Victor? Ce mai simţi?

-              Nu ştiu, nu mai ştiu…

-              Păi du-te şi află, Marga. E nevoie să te apropii de el ca să ştii. Hai Marga sună-l, sună-l şi ieşiţi în oraş. Şi lângă el astă-seară vei şti dacă ai sau nu ce căuta în lumea lui. Ascultă-mă, Marga… nu fi orgolioasă în iubire. Nu repeta stângăciile mele. Nu ne cunoaştem de mult… deşi patru ani nu-s din drum dar tu știi că te-am simţit aproape din prima zi, că privirea ta m-a atras, m-a magnetizat, dacă eram bărbat nu-mi scăpai puştoaică rebelă şi speriată, încheie Elena în glumă dar cu toată seriozitatea unor ani trăiţi în singurătatea unei iubiri ce doar atât i-a fost să fie.

Elena vorbea cu suflet, cu patimă, îşi iubise soţul ca o nebună şi mulţi ani numai gândul c-ar putea fi a altui bărbat, că s-ar putea trezi lângă pieptul altui om fusese ceva de neacceptat. Se închisese în ea, se aciuiase undeva în spatele biroului de la serviciu, ascunsă în spatele unui zâmbet profesional. Mamă singură îşi stabilise un singur obiectiv fiul el, copie fidelă a omului a cărui simplă amintire încă o înfiora. Închidea ochii şi se vedea la braţul lui pornind spre primul vals din viaţă lor, se revedeau cocoloşind împreună puiul lor de om.

-              Uite ce babă sentimentală am devenit şi mi-au trebuit mai bine de 10 ani să înţeleg că viaţa merge mai departe, că trebuie trăită la maxim. Am ratat atât de multe… n-o face şi tu, Marga sună-l… sună-l pe el, pe David… lasă-ţi inima să aleagă. În iubire ea e singurul profesor. Du-te şi înfloreşte Marga, crede-mă că e timpul…

Impresionată de cuvintele şi impulsionată de privirea rugătoare a prietenei sale care-şi ştergea zâmbind lacrimile ce-i tânjeau pe obraz, Marga puse mâna pe telefon. Apăsă butonul cu emoţia detonării unei explozii. Îşi simţea inima undeva prin gât.

Duse telefonul la ureche, cu ochii sprijiniţi în seninul privirii Elenei ce-o veghea cu blândeţea unei mame. Îl lăsă să facă câteva apeluri, până ce auzi sunetul unei căsuţe vocale. Închise repede de parcă tastele, tot aparatul o frigea.

-              Nu răspunde, rosti încet cu glasul unui copil oarecum dezamăgit.

-              Nu-i nimic, va vedea apelul… simt eu că va suna Marga tu să nu te răzgândeşti, te rog promite-mi ştiu că la tine cuvântul are valoare.

Marga înclină din cap, aprobator.

-              Da, Elena. Voi vorbi cu el dar poate deja şi-a făcut alt program. Dar uite, tot mă simt prost faţă de tine. Era seara noastră.

-              Atunci dăruieşte-mi-o… şi ieşi cu Victor. Nu vreau să te necăjesc dar ce e cu bunicul tău?!

-              Nu e bine Elena, dar nu sunt încă pregătită să vorbesc sau măcar nu astă seară.

-              E bine cum vrei tu, Marga. Sună telefonul, sări fremătând, mai aprinzându-şi o ţigară, de emoţie.

Marga privi ecranul. Da, era Victor. Răspunse, dar cuvintele i se opriseră undeva în gât.

-              Spune-mi că te-ai răzgândit! auzi Marga vocea veselă a lui Victor.

-              Da, rosti ea mai mult în şoaptă.

-              La cât să vin să te iau? Şi adresa că nu ştiu unde stai…

Marga îi dădu docilă toate amănuntele.

-              Bine, te aştept! încheie Marga apoi se întoarse spre Elena.

Un pic îmbujorată nu spunea nimic doar zâmbea. Stătu aşa vreme de câteva clipe apoi îşi îmbrăţişă prietena. Două sufletele ce respirau bucurie, sprijinite unul de celălalt.

-              Fugi, fată dragă de te îmbracă. Uite pun eu de-o cafea cât te pregăteşti tu. O s-o descânt să mai vrea şi altă dată adăugă Elena, făcându-i cu ochiul, în timp ce cu dragoste, îi dădu una uşor, peste fund, Margăi… ca un imbold adresat odinioară feciorului ei când făcea o boroboaţă.

Marga reveni după câteva minute. Inspira aroma cafelei cu nesaţ Nu se machiase, nu se rujase… dar adierea iubirii îi lumina chipul născând din freamăt un ciob de surâs.

-              Văd c-ai găsit şi cafeaua şi râşniţa… era şi gata măcinată… dar ştiu că tu nu vrei decât proaspăt râşnită. Miroase fantastic. Eu cum arăt?! întrebă făcând o piruetă.

-              Cum aş vrea şi eu… o să mor de invidie pe mijlocelul tău. E superbă centura asta roşie. Eşti frumoasă alintată mică… ce tot cerşeşti complimente? spuse râzând. O cafea adevărată… se face doar aşa… doar ţi-am mai spus-o. La cât vine să nu se răcească prea tare.

-              Cred că trebuie să apară… fug să mă şi pieptăn. Dacă apare deschizi tu?

-              Mă descurc, fugi!

Totul fusese frumos, o seară minuntă a regăsirilor a tatonărilor trecută ca adierea unui vis.

Marga se întinse ca un pisic ce dormise prea mult. Nu zăboviseră prea mult în oraş… dar fusese minunat, ca şi atingerea suavă de pe obraz, la despărţire.

Se purtaseră ca doi foşti colegi de clasă între care, cândva demult înmugurise o iubire pe care fiecare o ascunsese în adâncul sufletului cu teama de a nu strica frumuseţea unei prietenii.

Victor era haios încă o dureau maxilarele de atâta râs. Un taciturn în aparenta lui seriozitate… indusă şi de aspectul mereu atât de formal, venise aseară într-o ţinută sport de invidiat. Fularul roşu aprins aruncat dezinvolt contrasta cu seninătatea albastrului din ochi.

Marga roşi gândind cum privirea ei poposise aseară mult timp pe buzele lui, senzuale şi puternice… gura lui o fascina. Păreau libere şi necontrolate în mişcări chiar şi-n rostirea ordonată a sunetelor. Victor avea o gură rebelă… concluziona Marga în sinea ei.

Se ridică într-un final şi privi spre ceas. Sună la coaforul unde lucra Carmen, singura persoană pe care-o lăsa să se mai joace uneori în părul ei. Îşi privi mâinile da, se cerea şi-o manichiură. Puse la punct toate detaliile pentru orele 15 apoi o sună pe Elena… ştia că aceasta face mărunţei în aşteptarea unei veşti. Nu, n-o suna să-i dea amănuntele aşteptate, deşi paria că va spune tot, Elena ştia să tragă omul de limbă. O suna căci voia să se înnoiască pentru petrecere, acceptase să-l însoţească la agapa colegială. Trecuse în revistă toate ţinutele… avea ceva care ar fi mers dar voia să mai arunce o privire prin oraş. Dac-ar fi avut timp ar fi apelat la Irina, era convinsă c-ar fi venit zburând mai ales că era vorba de Victor, febleţea ei.

(va urma)