Un petec de cer (53)

Se urcă la volanul mașinii și după primele secunde de stinghereală dădu  drumul la muzică. Se opri în fața ușii și parcă fără a-și da răgaz pentru a se putea răzgândi, apăsă cu sete soneria. Astrele păreau a-i fi favorabile căci găsi ușa de la intrare deschisă sărind peste etapa interfonului, care probabil i-ar fi mai temperat elanul.

Cum niciun sunet din casă nu indica intenția cuiva de a-i deschide, Iarina insistă pe sonerie până la un ușor abuz.

După câteva minute auzi pași grăbiți și declicul închizătorilor sfărâmă bariera dintre ea și bărbatul de dincolo.

Uimirea lui era atât de mare că Iarina simți cum roșul puloverului îi colora  obrajii.

-         M-am gândit că poate dimineață o să ai nevoie de mașină, spuse ea surâzând fluturându-i cheile.

Grig scos cu forța de sub  duș, încerca de zor să oprească scurgerea apei din părul cu urme de șampon. Era în picioarele goale, cu halatul tras în grabă. Pe chip Iarina citi urme de groază, teamă iar la vederea  ei nedumerire.

-         Am crezut c-a luat foc blocul, rosti acesta după câteva secunde bune.

-         Iartă-mă, răspunse ea realizând că într-adevăr sărise calul abuzând de  sonerie.

Se priveau tăcând, fiecare încercând să găsească ceva firesc de spus, dar cuvintele se lăsau așteptate.

Iarina acționase la primul impuls fără a-și anticipa fie și o jumătate de pas în plus, iar Grig nu îndrăznea să facă ceea ce ar fi fost firesc, s-o invite în casă.

O ușă trântită la unul din etajele superioară și zgomotul liftului ce urca molcom îi scoase oarecum din amorțeală.

Iarina întinse mâna spre el și deschizându-i palma îi puse cheile în ea. Surâse ca un copil și ridicând din umeri ii spuse:

-         Mulțumesc că n-ai spus nimic. Mă simt ca o caraghioasă.

-         Nu cred că ai venit doar pentru chei.

-         Poate... dar o să-ți las totuși cheile.

-         Și tu cu ce pleci?! Ce întrebare caraghioasă! Spun numai prostii...intră, Iarina, te rog. Scuză-mă și eu mă mir ce dobitoc pot fi uneori.

-         Mai bine... nu.

-         Acum tu te porți copilărește. Doar pentru asta ai venit.

-         Vrei să mă umilești?

-         Intră, Iarina, spuse trăgând-o de mână și închizând ușa în spatele ei. Umilit ar trebui să mă simt eu.

-         De ce? rosti ea mecanic.

-         Pentru că sunt laș. Un laș... îndrăgostit nebunește... de tine, continuă el rezemându-se de peretele din hol.

Firesc ar fi fost să aibă o reacție, dar ea doar zâmbea. Era conștientă, deși nu și-o mărturisise nici în gând, venise exact pentru ceea ce el intuise și acum mărturisirea lui o punea în dificultate. Cum unii oamenii pot ști ceea ce simt, ea de ce nu putea?! Uitase cum e să iubești... sau raporta tot ce simțea la ceea ce crezuse că va fi marea și unica ei iubire? Cu o fracțiune de secundă înainte ca Grig să deschidă gura, Iarina știu ce va întreba.

-         Tu... ce simți pentru... mine? își duse el întrebarea până la capăt deși reacția ei îl bulversa.

Două lacrimi mari se rostogoliră pe chipul ei, cam în același moment cu primele sunete ale întrebării. Își simțea palma din mâna lui frigând-o. Și-ar fi retras-o, dar el o ținea atât de bine.

-         Și tăcerea e un răspuns, rosti el eliberându-i mâna, de parcă-i simțise dorința.

O simțea: inutilă și inertă și gândul îi fugi la o floare smulsă din habitatul ei. Acolo în palma lui avea un rost, acum o simțea de prisos. O întinse spre el vrând parcă să-i șteargă de pe obraz picăturile ce se mai scurgeau încă din păr. Intuindu-i gestul  îi ieși în întâmpinare făcând același lucru cu cele două lacrimi ce lăsaseră o dâră umedă și strălucitoare pe obraz. Se aplecă ușor spre ea și privind-o în ochi își coborî buzele spre ea. Îl simțea flămând, ea însăși era flămândă...

Doar ce apucaseră să-și atingă buzele că puzderie de picături  reci năvăliră spre ea, făcând-o să clipească des. Fiecare dintre ele aducea o altă înfiorare și Iarina izbucni în râs.

Amuzat de comicul situației și trezit la realitate de abusurditatea ținutei sale, Grig se scuză revenind după câteva minute echipat corespunzător.

-         Și uite așa-mi ratez eu șansele, continuă el un gând.

-         Poftim?

-         Ignoră, vorbesc uneori singur. De fapt de multe ori. De ce-ai venit, Iarina? continuă el fără a-i lăsa vreme să se dezmeticească.

-         Să-ți aduc cheile... să-mi cer iertare. Nu știu.

-         Ba știi, Iarina. Ai răpunsurile toate, toți le avem... doar puterea de a le accepta ne lipsește.

-         Atunci răspunde tu, dacă tot știi tot!

-         Ai vrea, nu?!

-         Nu vreau nimic, de la tine, rosti ea vizibil enervată.

-         Atunci de ce ai venit?

-         Ca să am de unde pleca... îmi pare și ridicându-se, se întinse spre geaca ce-o lăsase, cât el dispăruse spre a se  se schimba, pe brațul fotoliului. De ce, Grig? De ce nu putem discuta ca două persoane raționale?

-         Putem, Iarina, îi luă el geaca din mână. Cred că tensiunea dintre noi e de vină. Hai să luăm loc și să discutăm. Te ascult.

-         Pe mine? De ce să încep eu?!

-         Bun, rosti el privind-o  lung. Atunci încep eu. o să-mi asum un risc imens, dar prefer așa decât aceasta amară tergiversare. Primul și cel mai dificil subiect al nostru: Nina.

Iarina se crispă la auzul numelui și în ciuda mândriei cu care-l sfida, Grig simți că zgândără o rană poate mult mai adâncă decât chiar și el și-ar fi imaginat. O simțea încătușată și-și dorea să alerge spre ea, s-o ia în brațe și s-o dezlege de toate poverile acestei lumi. Îi privi umerii fragili. Erau pregătiți să-l înfrunte... doar el nu se simți în stare s-o facă.

-         O să spun doar că face parte din trecutul nostru, al amândurora și n-avem de ce să-i facem loc și-n prezentul nostru.

Fără voia ei, Iarina, scăpă un ușor oftat. Chiar nu-și dorea să vorbească despre Nina, despre nimeni din afara lor. N-avea puterea să-și recunoască nici chiar ei ce o mânase la ușa lui deși simțea freamătul ce încolțise în ea. O durea până și sărutul început și neterminat.

-         Știi privirile noastre rosteau mai mult în bibliotecă decât o fac acum cuvintele, se auzi glăsuind cu voce tare gândul aninat de pleoapa acelei seri. Iartă-mă pentru reacția mea, a fost total exagerată.

-         Ca și fapta mea. Mă port copilărește în preajma ta. Uit că mi-s tâmplele ninse.

-         Acum că ne-am lămurit și am dres cât de cât situația, e cazul să mă retrag.

-         Nu pleca, Iarina! se ridică el oprindu-se în fața ei, sfredelind-o cu  privirea. Rămâi!

-         Am venit să rămân, Grig! eliberă ea zvâcnetul ce-l simțea crescând în ea.

Ca o tandră atingere buzele lui veniră în întâmpinarea dorințelor ei. Erau bărbat și femeie, căutându-se în același ecou. Era atât de dulce regăsirea, pe cât de lungă fusese așteptarea. Iarina închise ochii lăsându-se în voia mângâierilor. Palmele lui se rotunjeau pe trupul ei și fiecare nouă atingere aprindea o flacără în loculul unde până de curând mocnise o scânteie.

Dorul, toate acele așteptări crezute uneori imposibile, toate se reuniseră în foamea trupurilor inundate de dorință.

Uitate la fereastra nopții stăteau fantasmele toturor nedumeririlor, între ei era loc doar de iubire. O iubire înfiripată poate din prima lor privire de acum mai mulți ani. Nu-i speria goliciunea trupurilor, nici tâmplele albe sau ridul din spatele pleoapei, era prea mult adevăr între ei, în acel foșnet ce nu era doar al așternuturilor ci a două suflete.

Ca un văl ridicat de o mână nevăzută, toate tulburările dintre ei păreau joacă de copil.

Între un ieri și un mâine era clipa de acum, o clipă dorită și așteptată poate de-o veșnicie.

O lacrimă alunecă pe obrazul Iarinei. O lăsă să cadă neștiută, înrâmând-o în surâsul împlinirii de a fi femeia bărbatului dorit.