Un petec de cer (51)

Iarina urcă scările zâmbind. Prin minte i se perindau întâmplările acelei seri. Totul cu o viteza uimitoare, totul mult prea amețitor ca ea să aibă prea multe de spus. Își aminti de micuța Dorothea și uraganul ce-o luase pe sus aruncând-o într-o altă lume. Oare exista pentru fiecare un Oraș de Smarald?!

Cu toată febra evenimentelor uitase să-l mai considere pe Grig  fostul soț al Ninei, și-i plăcuse cum se așternuseră clipele între ei. Se rușinase pentru refuzurile ei repetate și stingherită așteptase reproșuri care nu mai veniseră, drept  pentru care îi mulțumi în gând. Găsise în schimb un om deschis cu o privire caldă... un om iubit și adorat de ai lui și-și permisese să-l privească să-l simtă.

Ziua de duminică îi aducea emoții dar nu simțea nevoia să le împărtășească nimănui. Nu voia să se lase influență de nimeni așa că tăcu.

Grig o anunță că era în fața blocului și acum aștepta. Nici ea nu-l invitase și nici el nu îndrăznise.  O privi coborând. Uitase de cele douăzeci de minute trecute. I-ar fi spus că-i frumoasă, dar preferă să-i zâmbească simplu.

 Erau din sticlă, dar încă erau... bariere între ei.

La vederea Iarinei, Darius se domoli brusc, ascunzându-se după fusta Adelaidei. Îl tenta cadoul cu care Iarina se apropia de el dar ar fi vrut s-o facă mama lui pentru el.

-         L-ai intimidat până și pe Darius, Iarina. Ești superbă! rosti Adelaida gândul admirativ al tuturor. Hai, Darius... ea e Iarina.

Un prânz servit într-o familie unită, ca și a ei. Oameni care se iubeau, care se completau, care-și zâmbeau cu sufletul. Nu-i fu deloc greu să se integreze și în scurt timp deveni chiar preferata lui Darius care și-o adjudecă spre încântarea tuturor ca pe premiul binemeritat pentru cumințenie. Scânci mofturos când mama îi explică că era ora de culcare și acceptă să meargă doar cu condiția ca Iarina să-l însoțească și ea.

-         E clar poți să-ți bifezi în carnețel, Darius e deja topit după tine și am impresia că mai avem un bărbat în familie care simte același lucru, rosti Adelaida pe când închideau ușa la camera micuțului care picase doborât de toată agitația jocului.

Iarina roși ca o adolescentă, aproape șocată de franchețea Adelaidei. Ar fi negat sau ar fi spus ceva dar ar fi fost o minciună, îi plăcea modul în care Grig o învăluia cu privirea.

Dada  se întrecuse pe ea servindu-le numai bunătăți, așa că acum stăteau cu toții pe canapea savurând o cafea așteptând să treacă senzația aceea de prea plin, căci de voie de nevoie gustaseră din toate și acum se resimțeau.

-         Totul a fost minunat. M-am simțit ca acasă.

-         Asta ne-am și dorit, Iarina. Și-mi permit să te tutuiesc, ba chiar te tog să-mi spui Medeea sau Dada cum m-a numit fratele meu și cum îmi spun astăzi mai toți.

-         Medeea un nume superb.

-         Un nume cu poveste, probabil, ca și al tău.

-         Dacă o are eu nu i-o știu dar mi-ar face plăcere s-o aflu pe a dumneavoastră.

-         Pe a mea, nu?

-         Pe a numelui tău, Dada, corect.

-         Grig dacă nu ești atent, ți-o fură mama pe Iarina, dar nu-i nimic esențial e că rămâne în famile.

-         Scuz-o te rog pe fiica mea. Nici n-ai zice că-i adult dacă n-ar avea un pruncuț. E tare zvăpăiată în exprimare și desori mult prea directă, o admonestă Dada.

-         Îmi plac oamenii efervescenți, au ropotul ploii și agerimea razei de soare care trece pârjolind cu viteza luminii. Ador spontaneitatea și-s sigură că-n mintea lor nu-i loc de minciună... sunt prea șuvoi ca să aibă vreme de cântăriri și ajustări.

-         M-am emoționat, Iarina. Nici chiar tu unchiule cu toată poezia ta nu m-ai descris așa de frumos, niciodată. Știi Iarina, doar tata îmi mai spunea ... că-s precum elicea unui avion... sau tirbușonul care scoate dopuri. Era haios tata, l-ai fi plăcut.

Printre clinchet de pahare și multe alte glume timpul trecu necronometrat de nimeni, astfel că aruncându-și ochii întâmplător pe ceas, Iarina sări ca arsă.

-         Nu pot să cred cât de mult am profitat de ospitalitate voastră.

-         Plăcerea a fost de partea noastră, Iarina veni replica gazdei care-și susținu zicerea printr-un zâmbet mare. Cine și ce treabă are cu ceasul?!

Se despărțiră după ce mai descântară alte câteva zeci de minute în holul reședinței și Iarina oftă la despărțire.

-         Chiar m-am simțit minunat! Mulțumesc pentru tot.

-         Atunci promite-mi că vei mai veni.

-         Cu siguranță, mama, am eu grijă să se mai întâmple, replică Adelaida în locul Iarinei.

Pășeau agale pe trotuarele înzăpezite pe niște cărări șerpuite astfel de de câteva ori se apropiaseră unul de altul destul de mult. Cum peticele de trotuar  neacoperite de zăpăadă  mai mult încurcau, Iarina se dezechilibră de câteva ori astfel că nu protestă când Grig o apucă decis de mână. Îi simțea căldura palmei  prin mănușă și după o vreme chiar se bucură în tăcere de ea.

-         Hai, să mergem la un film!

-         Poftim? îl privi Iarina contrariată.

-         Spun prostii.

-         Chiar n-am înțeles, ce-ai spus. Poți repeta?

-         Ce-am spus sau ce gândesc?

-         Sunt lucruri diferite?

-         Sunt. Vreau un timp doar al meu, un timp în care să nu te împart cu nimeni... și de aceea mă foloseam de-o invitație la film. Penibil pretext, nu?

-         Mă îndoiesc c-am găsi un cinema în care să fim doar noi doi, zâmbi Iarina.

-         La mine acasă?!

-         Bine, fie! veni replica Iarina spre marea uimire a lui Grig care bulversat se fâstâci ca un puștan.

Se oprise și se uita pironit în ochii ei încercând să-și dea seama daca aceasta glumise sau nu.

-         S-au terminat biletele? Nu-i nimic, o lăsăm pe altă dată, spuse Iarina observându-i nedumerirea.

-         Habar n-am când glumești și când vorbești serios.

-         Aș putea spune același lucru.

-         Eu am vorbit serios, se dezvinovați el.

-         Și eu am răspuns, la fel de serios. Poate fesul meu copilăresc te-a dus în eroare, continuă aceasta izbucnind în râs.

O adevărată descătușare acest râs molipsitor căruia nu întârzie și el să i se alăture. Râdeau cu poftă, cu sete... cu bucuria râsului ce scutura umerii de povara tăcerilor și umbrele nerostirilor. Abia când Iarina își sterse lacrima ivită în colțul ochiului, Grig privi în jurul lui. Uitaseră cu totul de trecători de înserarea ce se așternea, se priveau râzând așa cum o făcuseră minute bune în tăcere, dar mereu cu plăcerea regăsirii în priviri.

Un hohot de râs, reuși să-i apropie la mai mult de-o strângere de mână.

Seara continuă cu o comedie la fel de strașnică și doar datorită ei Iarina trecu peste fâstâceala resimțită odată deschisă ușa casei acestuia. Și el se intimidase, păreau doi adolescenți care se vizitau fără știrea părinților.

El se simțea jenat că-l luase gura pe dinainte invitând-o fără a avea nimic pregătit, ea se mustra în gând că acceptase prea ușor.

-         E frumos biroul tău. Pare locul cel mai acasă din toată casa.

-         Recunosc e singurul care mă reprezintă în totalitate. Vreau de mult să renovez întreaga locuință dar mi-s prea comod și țin la tabieturile mele... de om bătrân. Orice tulburare ar fi o catastrofă și-n fiecare an spun, vara următoare va fi mai mult timp.

-         Nici mie nu-mi sunt plăcute astfel de reorganizări. De fapt mă tem de demaraj... pe urmă sunt atât de încântată că abia aștept produsul finit.

-         Probabil voi chema o firmă de specialitate, o voi lăsa pe Dada șef de șantier... nu știu, s-ajungem până la vară.

Iarina tăcu privind în jurul ei și gândindu-se la Nina, recunoștea aroganța ei în decorarea interiorului. Era opulență, masivitate... și totuși tot ansamblul îi sugera nevoia de stabilitate. Oare ce le deosebea și totuși le asemăna era sentimentul dezrădăcinării?! O umbră de fragilitatea țipa din anumite unghiuri ale încăperii, o fragilitate pe care n-ar fi bănuit-o în femeia care-i demontase mitul iubirii veșnice.

Iarina se ridică să plece și Grig îi urmă exemplul.

-         O să iau un taxi. E ridicol să mai faci drumul doar ca să mai mergem o bucată de drum în aceeași mașină.

-         În primul rând n-aș concepe să nu te conduc și-n al doilea rând nu uita că Dada mi-a trasat ca sarcină predarea ta în cele mai bune condiții.

-         Și totuși...

-         Nu, Iarina.

-         Cum vrei, capitulă ea.

Spre norocul lor dădură peste cel mai vorbăreț șofer de taxi care completă cu osârdie fiecare punct pe dreapta tăcerii ce se așternuse între ei.

-         De ce ai dat drumul mașinii, întreba mirată observând gestul lui

-         Pentru că sunt năuc de cap și-ncă o cursă cu el m-ar fi asasinat N-am văzut șofer atât de vorbăreț.

-         E drept, dar era simpatic în felul lui.

-         Mă-ntorc pe jos. Până la urmă nici nu stăm atât de departe unul de altul.

-         E totuși iarnă, noapte...

-         E noaptea unei zile superbe, Iarina, ce-a trecut nedrept de repede. Oare va mai fi una la fel?

-         Nicio zi nu seamănă cu alta.

-         Știu... mai ales când sunt în ani diferiți, zâmbi el. Va trebui să mai aștept încă unul?

-         Pentru ce? surâse ea.

-         Pentru tine, spuse el apropiindu-se de ea pentru a face loc unui vecin grăbit să intre în scara blocului.

-         Trebuia să fi urcat. Doar puștanii stau de vorbă în fața blocului.

-         Se și sărută, zâmbi el, fără a face niciun gest deși îi simțea aburii respirației atingându-i buzele.

-         Asta fac doar puștanii! preciză Iarina dându-se doi pași în spate pentru a-l scuti de tentație. Noapte bună, Grig, mulțumesc pentru această zi... minunată.

-         Noapte bună, Iarina. Și săptămâna viitoare sunt zile care-și așteaptă rândul la a fi minunate.

-         Cu siguranță, îi zâmbi Iarina din vârful treptelor.

Grig rămase câteva minute privind în sus. Era atât de senin cerul și el se simțea minunat. Se bucură să vadă fereastra luminându-se și se răsuci pe călcâi ca puștanii de care tocmai vorbiseră. Era fericit, se simțea atât de fericit. Citise și-n ochii ei bucurie și asta însemna speranță.... cea ce era important.

Iarina aprinse lumina dar nu se repezi la fereastră. Ar fi trebuit s-o facă înainte, acum s-ar fi dat de gol. Își simțea palmele umede, încercase să pară tare, să braveze dar în sinea ei știa, își dorise sărutarea lui. 

Revederea, din acea seară de pe holul spitalului redeclanșase nevoia de el, nevoie simțită și reprimată în sala de lectură.

Își refuzase prea mult și prea multe în ultima vreme și sufletul ei se răscula milimetric dar cu îndârjirea condamnatului, pe nedrept. Și trupul tânjea după iubire. Mâna ei, singura care se apropiase de el,  îl recunoscuse, reamintindu-i  că nimeni nu avea dreptul de  a-și refuza iubirea.