Un petec de cer (49)

Pentru Iarina octombrie aduse începutul ultimului an de facultate. Habar n-avea când trecuse timpul. Parcă mai ieri se-ntorsese de la mare cu Diana și uite trecuse un an.  

Un an în care-și schimbase locul de muncă, în care adunase experiență ajutând-o pe Diana la cabinet, un an ce-o aducea tot mai aproape de visul ei, pentru care-și sacrifica și dramul timp liber, în diverse acțiuni de voluntariat.  Dar era fericită, era încântată de tot ceea ce făcea.

Diana se dovedise un înger și-un mentor formidabil. Aproape o adoptase. Între ea și familia ei  se legase o prietenie caldă și parcă predestinată. Nici nu-i venea să creadă că Bucureștiul îi schimbase așa de mult viața.

Doar în plan sentimental lucrurile nu aveau nicio finalitate. Refuzase sistematic  cele câteva invitații ale lui Grig, din orgoliul prostesc cum că acesta era fostul soțul Ninei și se simțea ca și cum ar fi făcut schimb de parteneri. Un coleg de facultate îi tot dădea târcoale dar nimic spectaculos. Era prea axată pe carieră, pe școală.

Amy urma să nască în februarie și era mai mult decât topită că o aleseseră ca nașă a îngerașului atât de dorit. Răducu creștea ca din apă și devenea tot mai serios. O durea că-l pierdea, că devenea bărbat, dar o încânta maturitatea cu care stăteau la sfat ca doi prieteni. Avea încredere în ea împărtășindu-i din emoțiile poveștilor cu  ținutul de mână a colegei, cu atenția pe care i-o dădea altă fată și alte fleacuri care pe ea o încântau, completându-i golurile generate de absența unei vieți de familie.

Avea și momente când pica în depresie și de multe ori devenea irascibilă observând că atât Diana cât și ai ei o presau să-și caute pe cineva. Nu le povestise nimic de Grig, iar mama ei renunțase într-un final să-l tot pomenească pe Vlad, despre care îi mai ajungea uneori câte-o veste. S-ar părea că acesta se însurase sau urma să se însoare cu o colegă din minister. O durea că totul se rupsese între ei, că poate pe bună dreptate acesta suspendase orice altă comunicare cu familia ei, în special cu mama, dar nu era în măsură a face reproșuri, în final el îi respecta decizia.

-         Fată, tu chiar vrei să rămâi singură. Fă un copil măcar, acum cât mai ai timp. Iarina trec anii, o sfătuia cu blândețe Amy.

-         Să fac un copil de dragul de a-l face? Să decid eu pentru el? Cum să-mi condam copilul să crească fără tată, Amy? Cu ce drept? N-ar fi corect pentru niciunul dintre noi.Nu-mi e scris, așa va fi! Și-apoi îi am pe Răducu, o am pe prințesa care va veni.

-         Așa va fi, pe naiba! Maternitatea te schimbă ca om, ca femeie... n-ai dreptul să-ți refuzi asta.

-         Nu mi-o refuz, doar că nu o să fac nimic din ce nu-i firesc. Dacă te aude mama, înnebunește.

-         Nu știu dacă... iși dorește atât de mult să nu te știe singură.

-         Nu, Amy. Copilul trebuie să aibă și tată și mamă.

-         Sunt atâtea cupluri despărțite, copii abandonați... dar ce-ți spun ție, doar îi ai sub ochi.

-         Tocmai că-i am. Uite mi-a trecut prin minte c-aș putea înfia unul. Sunt atât de mulți minunați și au nevoi de-o privire caldă, de-o mână întinsă... un dram de iubire. Dar să termin cu facultatea, să treacă și anul acesta, e un an greu și  numai de copil n-am vreme.

-         Trece viața pe lângă tine.

-         Poate, dar mă și bucur de ea. Sunt mândră de ce fac,  sunt fericită. Și-apoi nu le poți avea pe toate, nu?!

-         Nu te mai presez.

-         Corect și nici nu vreau umbre pe chipul tău. Prințesa mea trebuie să aibă liniște, să crească mare și frumoasă ca mămica ei.

-         Sau ca nana ei. Presimt că-ți va semăna, de pe acum e o pretențioasă, o mică pușlama.

Ziua se-ngâna cu noaptea și tot orașul părea mai luminat din cauza zăpezii de-nceput de noiembrie Iarina se grăbea către casă. În fața ei o familie făcea același lucru. El trăgea sania în vreme ce mama ținându-și puiul de om în brațe stătea comod în sanie.

Zâmbi, nu se mai plimbase cu sania de la revelionul făcut cu Vlad și prietenii acestuia. Pe câțiva dintre ei îi mai revăzuse și mai schimbase câteva telefoane. O invitaseră la revelion, la alte petreceri dar se jenase să se infiltreze în cercul lor, erau totuși prietenii lui Vlad și era mai bine așa.

Se opri cuminte la semafor trăgând cu coada ochiului la familia fericită atrasă de chiotele de bucurie ale micuțului care se agita nevoie mare că tăticul lui pe post de căluț se oprise. Pentru o clipă Iarina simți o gelozie surdă, dar se făcuse verde și grăbi pasul. Era cu spatele trecută de axului drumului când auzi impactul. Sângele îi îngheță în vene și-ntr-o fracțiune de secundă știu că era vorba de micuțul pe care nu-l mai auzea râzând. Se răsuci brusc și după ce sună la ambulanță se ocupă de cei trei picați la pământ. Părinții nu aveau decât ușoare contuzii la prima vedere deși erau atât de amețiți de impact că nici nu știau unde sunt. Puștiul părea a fi mai rău pentru că țipa ca din gură de șarpe. Pricepu repede din poziția în care se afla că mâna de sub el era, probabil, cea care genera strigătele de durere.

-         Puiul meu, o auzi pe mămică, care se dezmeticise mai repede, tăbărând asupra lui.

-         Sunt asistentă doamnă, nu-l luați în brațe. După cum țipă sigur e ruptă mânuța de sub el. Mă ocup eu, dumneavoastră încercați să vorbiți cu el. E și speriat, nu numai rănit. Poate că-i doar luxată, deși...

Lumea adunată ca la un spectacol mai mult încurca. Șoferul vinovat se foia de colo colo frecându-și mâinile. Iarina ridică ochii, era un puști... poate cel mult 22 de ani. Probabil frânase și  lipsa de experiență, îl costase... norocul lui că n-avusese viteză prea mare căci i-ar fi spulberat pe cei trei, aflați pe verde în traversare regulamentară.

Obsevând că ambulanța întârzia, Iarina se adresă mamei:

-         Să rugăm pe cineva să ne ducă la spital. Mâna trebuie imobilizată corect. E ruptă.

Auzind, un șofer de taxi care căsca ochii ca orice privitor se oferi imediat să-i transporte la cel mai apropiat spital.

-         Duceți-vă voi, vin și eu imediat ce apare poliția.

-         Dar Ovidiu, ești julit, ești rănit.

-         Nu mai rău ca tine. Important este Darius. Vă ajung din urmă. Și-apoi oricum vine ambulanța, îmi vor acorda ei primele îngrijiri.

-         Soțul meu e doctor... rosti femeia în taxi, către Iarina care se chinuia să țină copilul cât mai nemișcat. După ce reușise cât de cât să-i lege brațul.

-         Vorbiți cu el, doamnă. Vocea dumneavoastră îl liniștește.

Cunoscând scurtăturile  soferul le lăsă în mai puțin de zece minute în fața unui spital de cartier.

Pași repezi, scărțâit de uși închise și deschise de multe ori inutil, câteva file de birocrație, toate și peste toate disperarea unei mame secondată de privirea la fel de mâhnită a Iarinei.

Îl auzea plângând și strigându-și mama. Erau amândoi în cabinetul de unde ea fusese expediată.

-         Eu n-am nimic, ocupați-vă de el, o auzea repetând ca un vechi disc de vinil.

O ușă trântită lăsă sunetele ambulanței să pătrundă înfiorând-o ca altă dată. Un alt accident și-aceleași țipete disperate disperate.

Lucrase atâția ani și tot nu se obișnuise. Iarina se chirci pe scaunul de plastic. O ustura stomacul, o măcina gândul că-i invidiase pentru fericirea lor. Lacrimile reținute se prelingeau în voie. Aici putea să plângă, aici era locul unde nimeni nu se mira de lacrimi, părea a fi din decor.

Simți o mână pe umăr și-l zări pe tăticul micuțului. Fără cuvinte îi indică ușa, de dincolo de care încă ajungeau la ei ușoare scâncete. Micuțul obosise și să plângă.

-         Să nu plecați, vă rog.

Aprobă clipind deși nu știa de ce mai stă. Acum erau în spital și mai mult, medic fiind totul era în siguranță.

-         Da, unchiule. Nu, nu-i spune nimic mamei. Nu știu cum îi vom spune. Eu cred că mai rămân cu Darius, Ovidiu poate pleca...da, suntem bine, vii aici?! Am nevoie de tine s-o liniștești pe mama,  nu era mai bine să te duci acasă? Bine, cum spui tu, o auzi pe femeia care printre lacrimi găsea puterea să-i surâdă. M-am temut că veți pleca făra ca măcar să vă strâng mâna, i se adresă așezându-se lângă ea și luându-i mâna într-a ei.

-         Nu puteam pleca până nu știam cum sunteți. Ce face micuțul? Nu-l mai aud plângând.

-         Da, i-au pus ghipsul și de la calmante a adormit. E speriat, e epuizat...

-         Dumneavoastră?

-         Și eu și Ovidiu suntem bine. Vom mai face câteva investigații în zilele următoare dar suntem bine, exceptând juliturile și contuziile. Slavă Domnului că a fost numai atât! Și slavă Domnului c-ați fost acolo! Au fost cruciale acele prime minute. Nici nu știam dacă n-am murit. Doar prezența dumneavoastră îmi spunea că suntem în viață. Doamne... e prima oară când suntem implicați în așa ceva. Și eu, ca eu... dar cum țipa Darius, deși vă mărturisesc țipetele lui m-au ajutat să-mi revin... parcă eram în transă.

-         Aveți nevoie de odihnă, doamnă. Mâine vă veți simți mai rău, acum sunteți sub febra impactului. Și doar antebrațul, altceva n-are... Darius, parcă?

-         Atât. Dar vom avea de tras. Și la fel de tare mă sperie mama. Nu știu cum îi vom spune. E cardiacă și nu cred că Ovidiu să reușească singur. De asta l-am sunat pe unchiul meu, fratele ei.

-         Cu siguranță nu-i o veste ușor de dat așa cum nu e nici de primit. Dar e bine că nu-i nimic foarte grav. Acum că sunteți bine, o să mă retrag.

-         Nici nu m-am prezentat: Adelaida.

-         Eu sunt Iarina. Bine mi-ar fi plăcut să ne cunoaștem în alte împrejurări.

-         Iarina ați spus?!

-         Da, zâmbi ea. Multă lume se  întreabă de ce Iarina și nu Irina. Nu știu să explic.

-         Nu de asta. Sunt buimacă acum dar e ceva legat de numele dumneavoastră, numai că nu-mi aduc aminte. O fi de la șoc.

-         Orice zdruncin e un șoc dar asemenea lovitură?! Mergeți să vă întindeți lângă băiat. Aveți nevoie.

-         Vreau să vă cunoască și Darius. Pot să vă sun? Sau mai bine vă dau cartea mea de vizită și decideți dumneavoastră.

-         Cu plăcere. Am lucrat ca asistentă în pediatrie mulți ani, acum lucrez ca asistent social, tot pe lângă copii. Sigur c-aș fi încântată să-l cunosc pe Darius. A fost foarte curajos.

-         Și vă datorăm atât de mult.

-         Oricine ar fi făcut același lucru.

-         Poate dar nu la fel de bine. Doctorii au recunoscut mâna unei profesioniste. Mai așteptați câteva minute s-aduc o carte de vizită?

Iarina se ridică, rezemându-se de perete. O nouă targă, altă urgență, prea multe accidente și nimeni nu se învață minte își aminti ea de disperarea puștiului care se dovedise nepregătit pentru condusul pe asemenea vreme.

După câteva minute se mai auzeau doar uși trântite în surdină, fâșâiala papucilor pe holuri. Așa era în urgențe când pica cerul când se lăsa o tăcere sumbră prevestind lacrimile următoare.

-         Vine și soțul meu imediat. Nici nu concepe să nu vă mai vedem, rosti Adel și trecând în fugă pe lângă ea, se aruncă în brațele unui bărbat abia intrat ai cărui pași se așterneau în mare grabă.

-         Gata prințesă, gata.

-         A fost cumplit unchiule. Ne trebuie atât de puțin să murim, atât de puțin... În viața mea n-am fost mai speriată. Și Darius... ce-a mai plâns... și... dar am avut lângă noi un înger. Hai, să ți-l prezint. Vorbește cu Ovidiu. Hai, spuse Adelaida, c-un ușor surâs înmugurit pe buze, și trăgându-l după ea se-nființară în fața celor doi.

Iarina înmărmuri și nu mai mică fu surpriza lui Grig. Se priveau consternați în vreme ce cuvintele Adelaide treceau undeva pe lângă ei. Abia într-un târziu se dezmeticiră și jenați de curiozitatea de pe chipurile celor doi își strânseră mâna amical.

-         Acum știu! Iarina... îmi spunea mie ceva. Acum sunt sigură. Să mai spui că nu există minuni.

-         Există, interveni Ovidiu. De una am avut noi parte astă seară, continuă acesta nebănuind că soția lui făcea referire la o altă minune.

-         Adevărat, Ovidiu! Hai, să mergem la Darius, s-o fi trezit, îl trase Adelaida după ea pe soțul ei care clipi nedumerit de tăcerea uimită a lui Grig.

Se priveau în tăcere. Iarina se juca cu mănușile ca o liceeancă, în vreme ce el abia se abținea să n-o îmbrățișeze. Ar fi avut motive  în care să-și mascheze dorința, s-ar fi putut folosi de faptul că-i ajutase nepoata... dar nu o astfel de îmbrățișare își dorea, voia una împlinită, întregită de a ei.

-         Uite, de ce trebuia eu să evit acum câți ani femeia care prea preocupată de gânduri s-a lansat într-o traversare neinspirată. Ca tu la rându-ți să-mi salvezi strănepotul. Nimic nu e întâmplător.

-         Ce vorbe mari, rostiți! Am făcut ce-ar fi făcut oricare dintre cei ce treceau pe acolo. Sunt incomparabile situațiile. Dumneavoastră chiar mi-ați salvat viața.

-         Dumneavoastră?! Rămăsese că ne tutuim, dar văd că doar eu o fac. Probabil pentru a evita orice semn de apropiere între noi. O să vă respect decizia.

-         Nu, Grig, spuse ea ridicând ochii și căutându-i privirea, întrucât realizase amărăciunea din glasul lui. Nicidecum... doar din reflex, scuze.

Înclină din cap fără a mai spune nimic. Era atât de aproape de el și totuși o simțea așa departe. Dacă nu s-ar fi temut de ridicol ar fi ciocanit aerul din jurul ei, părea că se baricadase într-un glob de sticlă în care privirile lui, cuvintele lui se izbeau neputincioase.

-         Unchiule, noi mai rămânem. Dar suntem bine și Darius e bine. V-aș invita să-l vedeți dar nu vreau să-l agităm mai mult și-apoi e și cam smiorcăit, nu-i place că n-are ghips la amândouă mâinile. Ce-ar fi s-o conduci pe Iarina acasă... sau v-ați putea opri împreuna la mama, s-o puneți în temă. Mi-ați face acest ultim și imens favor? Știu c-ar trebui să nu îndrăznesc după tot ce-ați făcut pentru noi dar simt că mama ar reacționa mult mai bine dacă ați fi și dumneavoastră de față. Și am în vedere aici și pregătirea dumneavoastră.

-         Tocmai ce-am stabili cu unchiul tău că ne vom tutui, se poate s-o facem și noi?!

-         Se poate Iarina, cu mult drag, spuse Adelaida făcând ceea ce unchiul își dorise de când o văzuse.

Iarina tresări de căldura îmbrățișării. O uimea spontaneitatetea Adelaidei, o simțea deschisă și-i plăcea.

-         Bine că vorbiți de funie în casa spânzuratului. Mi-aș fi dorit și eu o îmbrățișare.

-         De la mine? clipi ingenuu Adelaida. Sau să fie una de grup?

-         Dacă nu te-aș cunoaște aș spune că-i de la accident dar știu că nu-i.

-         Tu știi multe, de asta ești unchiul meu preferat.

-         Și singurul, râse Grig, făcându-i din ochi Iarinei care privea la rându-i amuzată joaca celor doi.

-         Ei, ce spuneți? V-o las pe mama în grijă?!

-         Adel, poate Iarina are alte treburi și așa a pierdut destul timp în spital. Mă ocup eu de Dada.

-         Aș fi fost mai liniștită dacă...

-         Bine, Adelaida. Îl însoțesc pe Grig, s-o anunțăm pe mama ta.

-         Ești un înger. Simt că-o să devenim prietene bune. Îmi placi... chiar îmi place, îi făcu ea un semn discret unchiului, dându-i de înțeles acestuia și nu numai că alegerea lui era pe gustul ei.

-         Adel... fugi la bărbatu-tău și la Darius.

-         V-am pupat și-am dispărut.

-         O să știi c-am ajuns când te-o suna Dada. Să ții telefonul pe aproape, să nu-mi facă infarct că nu-i răspunzi.

-         Am înțeles!

Și așa intră Iarina în casa Dadei, aproape de miezul nopții și însoțită de Grig cu care nu schimbase două vorbe tot drumul. El era atent la condus deoarece afară începuse iarăși să ningă iar ea se-ntreba cu uimire cât de nebună era  de acceptase rugămintea Adelaidei. Acolo, în spital i se păruse normal... acum pe măsură ce se apropia de casa Dadei i se părea tot mai aiurea.