Un petec de cer (46)

 

Cu telefonul la ureche asculta cum apelul se derula lin, fără ca nimeni să răspundă. Își spuse că asta e, poate data viitoare va fi cu noroc și se întoarse la Diana, care-i făcea semne disperate că vrea ceva bun. Aruncă telefonul pe șezlong și zbură ca gândul spre gogoșeria din zonă. Știa, ale Dianei trebuiau să fie cu ciocolată multă, ale ei cu gem de caise. Trecu și pe la dozatorul cu bere, căci reținuse că după dulcele din gogoși, Diana tânjea după o gură de bere și ca să se  scutească un alt drum cumulă totul într-o deplasare. Între cele două drumuri cumpărase și ziarele.

 Aruncase destule priviri în jurul ei căutându-l pe Jeff dar parcă-l înghițise pământul, azi când îl voia, nu era și Iarina se simți în sinea ei, oarecum dezamăgită.

-         Tu, ți-a sunat iar telefonul.

-         Și cine era?

-         N-am răspuns.

-         Bine, mă uit imediat ce mă eliberez de pachete, dar n-apucă să-și termine rostirea că acesta începu iar.

Gogoșile calde, bagajele prea multe și doar două mâini, când apuce  telefonul, Iarina constată că era numai ciocolată.

-         Răspunde tu! Spune că vin imediat, completă acesta arătându-și mâinile și depărtându-se doi pași pentru a se spăla.

-         Bună ziua. Spuneți. Da,  nu-i Iarina, puteți aștepta? Acum vine. Într-un minut v-o dau.

-         Cine e? întrebă Iarina în șoaptă, ștergându-și ultimele urme de apă.

-         Ștefan și nu mai știu cum... n-am reținut.

Iarina se albi instantaneu, dar cum nu era nici locul nici momentul luă docilă aparatul retrăgându-se în locul de mai devreme. Pasul îi devenise molatec, capul părea că i se învârte iar gâtul și-l simțea uscat. Avu nevoie de alte câteva secunde să ducă aparatul la ureche. Se auzi rostind, un alo ca venit din altă lume și tresări fără voia ei la auzul vocii lui Ștefan.

-         Îmi cer scuze, Iarina. Dacă deranjez, pot reveni. Sărut mâinile.

-         Nu, Ștefan, bună. Te ascult.

-         Sunt în țară. Voiam să te văd. Crezi că s-ar putea?

-         Ștefan, sunt pe litoral, nu-s în capitală, respiră ea ușurată.

-         Știu, Iarina. Ne-am ciocnit aseară... la spectacol. Dar păreai mult prea răvășită ca să îndrănesc să-ți vorbesc. Nici nu știu dacă știi, de fapt.

Iarina tăcu rememorând momentele serii. Da, se izbise aseară de un bărbat, mai bine spus de bastonul acestuia... chiar era posibil? Ștefan...? Oare de aceea resimțise acea apăsare tot spectacolul?!

-         Din tăcerea ta, deduc că  n-ai știut.

-         Așa e n-am știut, nici scuze nu ți-am cerut. Iartă-mă.

-         Nu pentru scuze am sunat. Îmi doresc să te văd, să vorbim fie și numai cinci minute. Te rog.

-         Bine, acceptă ea, într-un târziu.

Convorbirea mai dură câteva minute, doar cât să stabilească detaliile revederii și Iarina se apropie de Diana. Începu să-și strângă lucrurile explicându-i acesteia că era fostul soț, revenit în țară pentru câteva zile și că urmau să se întâlnească.

-         Vrei să vin cu tine?! Ce idioată sunt, ignoră-mă! Dar pari atât de răvășită. Dacă nu vrei, nu te duce.

-         Vreau. Trebuie. Voi fi bine. Ajung la masa de prânz.

-         Nu-i supărare dacă nu.

-         Nu, Diana. Așteaptă-mă. Te sun când sunt în fața hotelului.

-         Bine, ai grijă de tine. Și zâmbește, ești atât de frumoasă când zâmbești.

Iarina îi mai surâse o dată, deși mintea ei era departe. Urcă în cameră și după alte zece minute părăsea hotelul cu inima cât un purice.

De iubit nu-l mai iubea și poate era chiar bine,  avea și ea nevoie de această confruntare ca și el, probabil.

Îl zări de departe și ciudat cum emoțiile îi creșteau pe măsură ce se apropiau. El avea în mână florile ei preferate și Iarina surâse.

-         Ți-ai amintit.

-         N-am uitat niciodată.

Nu se îmbrățișară, nu se pupară, doar el îi sărutase mâna, oferindu-i florile.

-         Nu-mi vine să cred că ești tu. Chiar nu. M-am trezit strigându-te dar gâtul meu a refuzat să elibereze vreun sunet, am simțit că ești tu... nu știu. Nu știu dacă te-am văzut sau te-am simțit. Am sunat la noroc astăzi. Era prea ireal să fii tu.

Tăcea privindu-l în vreme ce mintea ei recompunea din frânturi, zărise Elveția pe afiș, zărise Gretchen Teodoriu... George Teodoriu dar nu se gândise. Parcă cineva îi luase mințile.

-         După surpriza de pe chipul tău mi-e clar că nu știai de prezența mea în spectacol. De asta probabil nici nu-ți face plăcere întâlnirea cu mine.

-         Plăcere, Ștefan?!

-         Te rog, Iarina! Trebuie să vorbesc cu tine. Ești superbă. Mai frumoasă decât te-am putut păstra în amintire.

Iarina tăcea privindu-l încă șocată. Mergea șchiopătând ușor, ajutându-se de-un baston, fară cârje. Era la fel de slab și parcă ușor mai îmbătrânit. Părul legat în coadă rămăsese la fel de rebel.

-         Ce-ar mai fi de spus, Ștefan. E un divorț între noi și multe tăceri, cuvinte spuse sau doar gândite... orice ar fi, e tardiv.

-         Știu. Modul în care am încheiat totul mă sufocă.

-         Nu mai vreau să ne rănim, Ștefan. Nu mai vreau, nu mai trebuie...

-         Nici eu nu vreau, dar nu putem nega c-a fost iubire. Cu tine n-aveam nevoie de cuvinte...

-         A fost, nu mai este...

-         Pe interiorul pleoapelor mele, stă scris numele tău. Uneori nu pot cânta mi se încleștează degetele pe clape și sufletul meu urlă repetitiv numele tău. Ai plecat din lumea mea... nu și din sufletul meu. Din toată viața mea nimic nu doare ca amintirea ta. Știu că nu merit nici să mă privești dar, te rog...

Pășeau fiecare cu gândurile lui. Pe umeri purtau o viață și-un noian de amintiri, povestea și declinul unei iubiri. Depășiră bulevardul mai aglomerat al stațiunii, pășind aparent fără vreo direcție. La un moment dat, Ștefan se opri pe o bancă.

-         Scuză-mă, nu pot merge foarte mult fără pauze. Poate ne oprim la o înghețată, măcar.

-         E bine aici, răspunse ea, așezându-se docilă în celălalt capăt al băncii.

-         Nu mi-ai răspuns la nicio scrisoare, îndrăzni el după alte câteva momente.

-         Nu le-am citit.

-         Poate e mai bine. Deși mi-aș fi dorit s-o faci. Am explicat multe acolo.

-         Pentru tine sau pentru mine? Le-am aruncat nedesfăcute! veni replica ei  doar din nevoia surdă de a-l răni.

-         Pentru amândoi, Iarina, ignorându-i scânteia de răzbunare. M-a căutat... Nina. Mi-a spus că tu i-ai dat adresa.

-         Mă bucur pentru voi.

-         Ești rea dar, probabil, o merit. Îmi pare rău că ai fost nevoită să treci prin tot acest calvar. E adevărat ce ți-a spus, am trăit împreună în ultimul meu an de facultate. Între noi a fost doar atracție, cel puțin din punctul meu de vedere.

-         Ea... te-a iubit, simți nevoia să puncteze, fixându-l cu privirea.

-         Nu știu de-am fost iubire sau un moft dar  pentru asta, am plătit cu singura iubire a vieții mele, cu tine Iarina. Ce nu ți-a spus Nina, e că în seara acidentului nu s-a întâmplat nimic între noi, nu ne aflam împreună pentru o aventură. Te iubeam prea mult ca să risc ceea ce aveam. Dar mă tot suna de ceva vreme și mă amenința că-ți va dezvălui totul. Și cum te cunoșteam, știam că nu vei trece peste, am acceptat să mă întâlnesc cu ea, în speranța c-o voi face să  se răzgândească. Restul îl știi...

-         Tardivă și inutilă această precizare.

-         Știu. Și n-o lua ca o dezvinovățire, nu mai e cazul. Nimic nu-mi  scuză faptele.

-         Poate acum șase-șapte ani ar fi schimbat ceva, acum... e doar o mână de nisip în vâltoarea unei  mări, își continuă ea gândul amintindu-și cât de insignifiant se dovedise pumnul ei de nisip cernut pe luciul apei.

-         N-ar fi schimbat nimic. Și de-ai vrea să ierți, tu nu poți. Mai știi cât de intransigent era doctorul?! Așa ești și tu.

-         N-ai de unde să știi, Ștefan. Te-am iubit! Iubirea face minuni.

-         Eu te iubesc și acum. Spune-mi, cât de mare ar trebui să fie o iubire ca să facă minuni?!

-         Nu-mi cere mie răspunsuri. Sunt întrebările tale. Nu eu sunt cea care-a renunțat la noi.

-         Am făcut-o ca să te dezleg pe tine de o povară și pe mine de mila cu care mă priveai. Ura ar fi fost firească și-aș fi luptat cu ea, dar nu și cu mila.

-         Ai renunțat la noi când ai ales-o pe Nina, spuse ridicându-se.

-         N-am ales-o. Eu sunt dezamăgit de mine, tu ești încă furioasă pe mine, îi urmă și el exemplul.

-         Te înșeli, Ștefan. Am fost întâi pe tine, apoi pe Nina și-n final pe mine. O furie surdă împotriva tuturor. M-a enervat până și faptul că doctorul a avut dreptate. N-ai meritat iubirea noastră, nu ne-ai meritat pe noi. Ai adus minciuna între noi, am clădit totul pe malul gârlei și-a fost de ajuns o ploaie, ca apele să se reverse.  Dar vezi pe urmă-mi spun că nimic nu-i întâmplător. Și-ncerc să uit, să iert... și fii convins într-o zi voi reuși.

-         Am aflat că ești studentă.

-         Știu că vorbești cu Răzvan și n-am nimic împotrivă.

-         Mi-ar face plăcere să servim prânzul împreună.

-         Nu e nevoie. Sunt așteptată de prietena mea.

-         Am înțeles.Turneul nostru are și Bucureștiul în program. Să sper că ne mai putem vedea?

-         Pentru ce Ștefan?! Să presupunem ce-ar fi fost dacă...?! Cui ajută?

-         Pentru că ai și-o să ai mereu locul tău în sufletul meu.

-         Să-nchidem totul în cufăr, păstrând doar clipele frumoase și să ne vedem de viață. Mă doare încă amintirea ta nu pot să mă prefac că n-ai existat în viața mea, dar acum mi-e tot mai clar ești doar  trecutul meu, rosti Iarina vizibil detașată. Mi-am dorit să fii tatăl copiilor mei, n-a fost să fie. Ne-am iubit, avem și amintiri plăcute dar niciun viitor împreună. M-am amăgit luni și ani, sperând într-o falsă casnicie. Îți doresc fericire, sănătate. Ne vom suna ca și până acum de ziua de naștere sau onomastică c-un gând bun ca între oameni.

-         Ca între doi străini.

-         Da, Ștefan. Mă bucur c-am vorbit, totuși,  deși am ezitat  să vin. Ar fi fost păcat să n-o facem, acum știu. În final suntem maturi cu pretenții de decență, rosti Iarina mult mai relaxată.

Se depărtă de el zâmbind. Într-una din mâini ducea florile primite. Nu întoarse capul, era convinsă că el o privește nemișcat din locul în care-l lăsase. Da, acum cu adevărat resimțise milă pentru el. Se apropie de-o bătrânică care citea liniștită pe o bancă:

-         Dacă-mi permiteți, vreau să primiți aceste flori.

-         Sunt magnifice, dar de ce?

-         Pentru că mi-aș dori ca peste ani să am și eu fruntea atât de senină ca dumneavoastră și zâmbetul atât de blajin. Sunteți frumoasă, doamnă, foarte frumoasă.

-         Știu, mi-o spune de 52 de ani, domnul acela elegant care vine cu înghețata, răspunse indicându-i un moșulet care se apropia preocupat să nu scape cele două cornete. E la fel de nepriceput ca atunci când ne-am luat. Nici acum nu deosebește pătrunjelul de leuștean, cumpără de unde-i mai scump  dar îl iubesc ca-n prima zi. Și știi de ce-l mai iubesc, pentru că n-a încetat niciodată să mă iubească. 

-         Se vede. Fericirea vă luminează chipurile. Multă sănătate și viață lungă împreună.

-         Mulțumesc și mulțumim duduie și fie s-aveți parte de aceeași iubire. O meritați.

Zâmbi când trecu pe lângă domnul cu pricina mergea surâzător cu cele două cornete de parcă ducea două drapele dar era atâta dragoste în ochii lui, că Iarina lăcrimă de emoție.