Un petec de cer (39)

Odată intrată în casă, Iarina se opri studiindu-se în imensa oglinda din holul apartamentului. Chipul mult prea alb trăda încă slăbiciunea suferită. Revăzu sevențele recent trăite. Intră în baie și se spălă pe față. Se frecă îndelung cu prosopul vrând să-și șteargă de pe chip fiecare cuvânt aruncat în față. Și totuși încă, se simțea murdară.

Cu mișcări mecanice  intră în cabina de duș lăsând apa să curgă cu presiune. Își simțea trupul biciuit de stropii ce deveneau tot mai fierbinți. Lacrimile  se amestecau cu apa. O frigea apa, o ardeau țepii pe care Nina reușise să-i semene iar pe cărarea ei. Bravase încercând să se închidă în fața răutăților aruncate cu atâta patimă.  De ce-o ura femeia aia? Era nefiresc. Ea, Nina, atentase la fericirea ei... atunci, de ce atâta ură?

Doar dacă, într-adevăr avea dreptate. Și era posibil?

Preocupată de sănătatea lui Ștefan ea se izolase treptat ca om, ca femeie. Nopți lungi pline de întrebări în măcinaseră perna pe care-și lăsa capul în speranța că zorii vor mai șetrge din durere. Câte lacrimi vărsase căutând explicații. Erau toate încrustate în pereții sufletului ei. Se învinovățise că poate plecările lui, faptul că era studentă și nu-l putea însoți în turnee, lungile ore dedicate studiului,  toate îl depărtaseră de ea el căutând consolare în altă parte... ca să afle astăzi, după atâția ani, că Nina și Ștefan aveau o poveste împreună. O poveste de dinainte de căsătoria lor.  Se simțea ridicol pentru încăpățânarea cu care se preocupase de sănătatea lui, pentru că-și sacrificase inutil atâția ani din viață.

Își privi chipul în oglinda aburită. Nu zări decât o umbră. Se simțea străină în viața ei. De fapt nu știa dacă avea o viață. Își aminti de chipul lui Vlad, de nedumerirea cu care-l lăsase, la urcarea în taxi, de răutatea pe care la rândul ei i-o aruncase.

Deschise telefonul și-și sună mama. Se strădui să pară indiferentă ca mama să nu-și dea seama de nimic.

-         S-ar putea să merg acasă, mâine.

-         Iarina, ești bine?

-         Da, mama. Doar că am nevoie de un act de acolo, o diplomă.

-         Vrei să merg cu tine?

-         Nu, mama. Mă duc și mă întorc în aceeași zi. Noapte bună, mama. Te sun mâine. Vrei ceva de acasă?

-         Nu, puiul meu. Drum bun. Doar dacă ai vreme... du-te la cimitir, n-am mai aprins de-o veșnicie o lumânare la căpătâiul doctorului.

Era convinsă că nu va putea dormi. Prin capul ei treceau mii de gânduri iar neliniștea dezlega tot felul de gânduri. Habar n-avea ce voia, de ce brusc simțea nevoia de acasă. Poate pentru că acolo avea rădăcinile?! Se spune că nu locurile contează ci oamenii dragi și totuși avea nevoie de urmele unor pași.

Nici nu știa de ce simțise impulsul de a merge acasă. Așa cum nu știa dacă va fi destul de curajoasă s-o facă, sau era doar o altă tentativă de a fugi... de ea, de prezent.

Apariția lui Grig o șocase. Faptul că nu-l recunoscuse, o bulversa. Acum înțelegea de ce bietul om îi răspunsese la surâsuri și ea ca o proastă se lansase în supoziții aiuristice. Și totuși se întreba de ce nu-i vorbise. Era posibil ca nici el să n-o fi recunoscut?! Ca o străfulgerare de gând își aminti unde îi mai zărise numele. Intră în cameră și căută din priviri. Își aminti. Mai avea câteva cărți în niște cutii. Din lipsă de spațiu le depozitase într-o debara și probabil acolo înțepeniseră.

Încă desculță și oarecum înfrigurată se ambiționă și trambală cutiile în living. Erau trei și nu mai știa în care dintre ele erau cărțile.

Deschise prima cutie, descoperind în ea albumele de fotografii. De pe copertă îi surâdeau doi tineri ce puteai jura, privindu-i, că vor fi veșnic fericiți. Ce balon de săpun... N-avu putere să le deschidă și le împinse continuându-și căutarea. Cum era și firesc, cărțile trebuiau să fie în ultima cutie. Era una din legile nescrise ale căutării. Reuși să dea de volumul respectiv și zâmbi. Dintr-o poză în format mic o privea străinul cu pleoape de ceară, cum îl numise pentru transparența privirii sale.

Auzi cheia în ușă și se răsuci curioasă.

-         Amelia ce-i cu tine aici?

-         Eram în zonă și am trecut să iau ceva. Până om reuși să mutăm totul, te mai necăjim așa. Dar cu tine ce-i... acasă? Scuze, ori e și Vlad? Am intrat ca nesimțita fără să sun.

-         E casa ta, cum să suni?

-         E a ta, ți-am închiriat-o! Dar nu m-așteptam să te găsesc, aveam impresia că te-ai mutat de tot la Vlad. Wow... dar ce-i aici?!

-         Căutam ceva și ca de obicei...

-         Ultima cutie... la fund... știu! râse aceasta distrată de grămezile plantate în mijlocul camerei.

-         Da. Trist e că sigur nu le voi mai putea pune cum au fost. Doar mama poate îngrămădi un munte într-o cutie de chibrit.

-         Nici nu-i nevoie... uite cărțile, albumele le poți pune în raft, e loc destul, spuse apucându-le s-o și facă. 

-         Nu, Amelie. Nu vreau să le am în fața ochilor tot timpul. Nici nu știu de ce m-am încăpățânat să le mai păstrez.

-         Iarina și de-ai rupe, arde toate fotografiile, de le-ai arunca în fundul unui sertar... le ai în suflet, oricât ai nega. Sunt amintirile tale... Auch... ce neatentă sunt, spuse ea privind cum dintr-un album  se prăvăliră  o mână bună de scrisori. Da-s nedeschise! se miră Amelia.

Iarina aflată chiar în spatele ei, privea uimită plicurile risipite. Se aplecă nedumerită și culese unul  deși o făcu doar spre a se convinge. Mama ei, adunase toate scrisorile lui Ștefan... toate scrisorile pe care ea le lăsase să zacă spre uitare în cutia poștală.

-         Sunt de la Ștefan? întrebă uimită Amelia. Dar de ce-s nedeschise? Nu-s citite? Scuze, Iarina, nu-i treaba mea. Am vrut să te ajut și nu știu cum fac dar tot încurcă-lume sfârșesc.

-         Nu, Amelie.... Asta-i opera mamei. Și am rugat-o să le arunce.

-         De ce să le arunce, Iarina?

-         Pentru că nu mă mai interesează nimic din ce are de spus Ștefan.

-         Dacă nu te-ar interesa poate nu te-ar durea așa. Uite cum tremuri...

-         M-a luat frigul, am făcut un duș fierbinte și...

Amelia dispăru.  Reveni cu o pereche de șosete groase  și-un pled.

-         Am dat centrala mai tare. Pe canapea cu tine. Învelește-te, merg să fac un ceai și caut și-o pastilă ceva.

Iarina se conformă ca un copil. Se simțea epuizată și într-adevăr nu era bine deloc.

-         Am pus de ceai. În câteva minute e gata, și fără să mai spună nimic, adună plic cu plic toate scrisorile risipite. Le pun aici. Părerea mea, nu le arunca! Poate  cândva vei putea să le citești. Revin cu ceaiul.

Dădu apatică din cap. Ce să-i spună că de fiecare dată când se simțea liniștită, împăcată, o fantasmă a trecutul o ajungea?! Privea tăcând teancul de scrisori.

Se întreba dacă-l cunoscuse vreodată, pe Ștefan? Se întrebă cine era ce-l care-o luase atât de tandru de mână și-o trecuse pragul, numind-o femeia lui. Un alt străin, probabil...

Luă cana întinsă de cumnata sa și-și lăsă temerile slobode. Încet și rar îi povesti acesteia despre lansarea de carte, despre întâlnirea cu Nina, despre tot.

Amelia o asculta nedumerită, nu înțelegea multe dar nu îndrăznea nici s-o întrerupă. Îi simțea durerea din glas. O lăsă să termine totul și abia când pauzele începură a deveni din ce în ce mai dese, găsi puterea unor întrebări.

-         Nu cred nimic din ce spune acea Nina. A făcut-o doar ca să te rănească.

-         Nu știu, Amy. Nu mai știu. Era multă durere în ochii ei, prea multă... și atâta ură!

-         Și să fi fost Ștefan atât de ticălos?!

-         Sau poate doar prea îndrăgostit de amândouă...

-         Nu uita că te-a ales pe tine!

-         M-a ales? Sau eu, nu i-am dat de ales? Am venit în București ca să-i fac în ciudă doctorului. Am insistat să vin... poate inconștient i-am impus voința mea.

-         Iarina, un bărbat care nu te-ar fi vrut, ar fi găsit o modalitate să scape de tine. Și privește... nu s-ar fi obosit să-ți mai scrie. Nu știu, totul pare neverosimil. Nu pare a fi Ștefan pe care-l știm. E drept nici nu l-aș fi crezut niciodată în stare pe Ștefan să înșele. Dar probabil adevărul e undeva la mijloc.

-         Și eu unde?

-         Iarina, mereu te-am admirat pentru puterea ta. Te vei aduna și de astă dată. Și vei fi bine. Lasă-te purtată de viață, prea te iei cu ea în piept. Dar vorbește-mi despre poet... străinul cu pleoape de ceară, sună straniu. E un bărbat frumos, din câte se vede pe copertă...

-         A fost, este... soțul ei. Stupid, nu?! Și n-am știut cine e până în seara asta. Parcă mi-a șters cineva secvențele dintre amintiri.

-         Intri în contact cu atâția oameni zilnic... e firesc să... Mi-ar plăcea să-l cunosc, zâmbi Amelia, răsfoind volumul de poezie.

-         Prefer să stau departe de ea și implicit de el.

-         Dacă zici tu...

-         Așa trebuie!

-         Bine, tac.

-         Taci, atunci! își amenință, în glumă, cumnata  care continua să zâmbească ghiduș.  Iartă-mă, Amy! Sunt o catastrofă. Distrug tot ce ating.

-         Nu cred. Vlad e tot mai înfloritor. Îi priește venirea ta în București.

-         Off, Vlad... cred că l-am rănit și pe el. Poate e mai bine așa. M-a privit tâmp când m-am suit în taxi și... cred că l-am rănit, deși nu mi-aș fi dorit-o niciodată.

-         Discutați. E un om de înțeles, te va înțelege...

-         Ce să-i spun: că nu-l voi iubi niciodată așa... cum...

-         Așa cum? Cum Iarina?! Continuă!

Dar Iarina se încăpățână să tacă, sorbind din ceaiul ce se răcise de mult. Amy lăsase cartea din mână și era în dormitorul lor pentru lucrurile după care venise. Iarina o auzea deschizând ușa unor dulapuri. Își plecă ochii pe carte. Citise de mult câteva poeme și apoi rătăcise  cartea. Privirea îi scormonea tăcută printre cuvintele așternute în pagină. Oricât ar fi citit atunci, poeziile de acum îi păreau altfel. Pentru o clipă se întrebă de ce. Dar își răspunse singură c-un surâs trist. Privirile lui păreau decupate din același registru..

-         Am luat toate lucrurile pentru care am venit. Și plec, deja am stat prea mult. Și nu vreau să-i spun mamei că ești aici. E tare mulțumită de când ești cu Vlad. O simt mai împăcată.

-         Amy, mulțumesc și iartă-mă! Am fost și rea și nesimțită.

-         Ești doar un om rănit. Eu aș fi clacat de mult.

-         Dar nimic nu-mi dă dreptul să-mi vărs furia pe tine. Le ai și tu pe ale tale. Și-s destule.

-         Promite-mi că nu le arunci. Lasă-le în debara cât vrei, dar nu le arunca fără să le citești.

Iarina confirmă din priviri și aceasta plecă oarecum mulțumită. Fără să stea pe gânduri, le rostui la fundul cutiei din care năvăliseră iar în viața ei și se debarasă de ea într-un colț de debara. Aranjă apoi toate celelate pe raft, risipind astfel grămezile făcute. Se aplecă după volumul de poezii și cu el în mână se retrase în dormitor.