Un petec de cer (36)

Iarina turnă cafeau în cești. Aveau acum și cafea și-un frigider bine garnisit. Habar n-avea cum, dar rămânea din ce în ce în mai des la Vlad și totuși nu se putea decide să se mute definitiv aici. De aceea nu renunțase la apartamentul Ameliei și se încăpățâna să nu-și care lucrurile, spunând că pentru moment îi era bine așa. Se lăsa alintată, adorată, iubită... și-i plăcea să se descopere femeie, să se simtă frumoasă, dorită. Dar avea și momente de remușcare când... cântărind descoperea că primea fără să dăruiască. Trecutul o făcuse egoistă și nedreaptă?! Își dorea tot ceea ce-i lipsise sau ce-și refuzase atâta amar de vreme, dar era drept oare să profite de Vlad?!

Vlad își uitase încărcătorul acasă, astfel că de două zile telefonul lui era mort. Iarina i-l pusese pe al ei la dispoziție, încât ori de câte ori, acesta, avea nevoie putea dispune de el după bunul plac.

Așa se face că-n seara cu pricina, Vlad ieșise din mica pensiune, pentru câteva telefoane. Iarina juca table cu unul dintre prietenii acestuia și nici nu-i remarcă supărarea la revenirea în livingul pensiunii. Simțindu-se probabil ignorat, scurt și destul de incisiv o informase că-l doare capul și că merge la culcare dar că ea e liberă... să se simtă bine. Un gest deloc scuzabil, o răutate care nu scăpă celor din jur, în special partenerului de table care-o privi uimit, neștiind ce poziție să adopte. Nedorind să dea curs micii răutăți și bucuroasă că era la a doua partidă câștigată Iarina trecu zâmbind peste aciditatea zicerii dar în special peste al ei finalul. Chiar se simțea bine și n-avea de ce să n-o facă în continuare.Din prima seară îl simțise gelos, deși teoretic n-ar fi avut motiv... erau în cercul lui de prieteni. Le catalogase drept furii trecătoare, inerente, poate, în orice cuplu aflat la început de relație, accese care nu trebuiau dramatizate mai mult decât era cazul.

Cum Vlad se încăpățânase să nu mai coboare, după ceva vreme își luase noapte bună de la toți și ignorându-le protestele se retrase. Îl găsise dormind sau prefăcându-se că doarme, dar la fel de bosumflat. Citise retrasă într-un fotoliu și-apoi se strecurase cuminte în pat, distrată de faptul că acesta dormea ostentativ cu spatele la ea.

Preocupați cu bagajele, cu pregătirea întoarcerii nu găsi timp și nici nu dori să pună întrebări. Dacă era ceva de lămurit aveau timp și spațiu în București. Și-apoi nu din partea ei trebuia să pornească, nu ea era cea cu moțul în față.Pe drumul de întoarcere Vlad devenise mai comunicativ poate și forțat de prezența cuplului ce-i însoțiseră și la dus. Iarina îl simțea însă destul de rezervat și deseori laconic în replicile către ea. Era nedumerită dar ce putea face?!Ajunși în oraș, ea coborâse prima, stabilind să se audă la un telefon. Încă de dinainte de plecarea la munte îi promisese mamei că la revenire vor face un drum acasă, în orășelul natal.

O ajută să urce cu bagajul în scară și doar fugar îi atinse buzele, un gest mai mult pentru cei din mașină decât din plăcerea unui sărut. Iarina încercă din priviri să-nțeleagă dar Vlad refuză orice comunicare repetându-i c-o va suna. Era doar confirmarea că el e încă supărat, de aceea lipsa apelului n-o miră, doar o întristă.Regăsi acasă veselie, bucurie și multă iubire în ochii celor dragi. Înghițindu-și neliniștea reuși să fie veselă zâmbitoare. Avea antrenamentul atâtor ani așa că nu-i fu prea greu să-i păcălească. Doar Amelia observându-i insistența cu care se tot uita spre telefon, păru a mirosi ceva dar se abținu surâzându-i discret. Intră devreme în camera ei și nemairăbdând deschise telefonul decisă să-l sune fie și numai pentru a avea confirmarea că nu i se întâmplase nimic.

Nedorind însă să pară agasantă, optă pentru un mesaj. Ajunsă în folderul cu mesaje constată cu surpriză că avea unul primit chiar în seara cu pricina de la Ștefan dar deschis și citit. Butonă descoperind și celălalt mesaj deschis deși știa foarte bine că ea n-o făcuse. Înțelegea acum de unde venise supărarea acestuia, dar la fel de bine o enervă gândul că-și permisese să-i umble prin telefon și renunță la a-l mai căuta.

A doua zi de dimineață oricum avea stabilit să plece împreuna cu mama în orășelul natal, unde urma să-și definitiveze mutarea, ocupându-se de tot ceea ce se mai cerea rezolvat. Se bucură că va fi ocupată. Poate din vină, poate din supărare, Vlad nu dădu niciun semn, nici a doua zi, nici a treia... . Abia în cea de-a patra zi auzind soneria merse să deschidă convinsă ca mama își uitase cheia. Dar în tocul ușii era Vlad. Avea în mână două buchete de flori și-un surâs vinovat la purtător.- Sărut mâinile, iubirea mea.

- Ce-i cu tine aici, Vlad?! Bună.

- Pot intra? întrebă acesta intimidat de privirea surprinsă dar aprigă a Iarinei.

- Poftim. Dar tot nu pricep.

- Am venit să-mi cer iertare.

- Și pentru asta te-ai deplasat până aici?

- Aș fi mers până la capătul lumii. Nu pot trăi fără tine. Spune-mi, că mă ierți! Sunt un nebun... când vine vorba de tine. Mă tem să nu te pierd.

- De ce-ai făcut-o? Și de ce te-ai închis în tine?! Am fost acolo lângă tine, era suficient să întrebi.

- Știu, dar... nu știu. Am înnebunit pur și simplu.

Sosirea mamei întrerupse discuția celor doi.

- Vlad, ce cavaler ești! Ce surpriză plăcută. Alintata asta nici nu mi-a spus că vii.

- M-am hotărât în ultimul moment, nu știam dacă va fi posibil, iar când a fost... am pornit la drum.

- Ești un scump, ca de obicei. Dar de ce stați în hol, mamă?!

Preocupată de bagaje, Iarina abia mai avu timp să schimbe câteva cuvinte cu Vlad care rămas peste noapte la ei, dormi în camera lui Răzvan.- Vai, mamă, ce inspirată a fost venirea lui Vlad! Regret însă că ne-a găsit așa în dezordine, puteai să mă previi. Dar mă bucur, așa putem lua și ce planificasem să ia Amelia săptămâna viitoare, o scutim de-un drum.

Cu mașina încărcată și cu emoția netrăită a unui altfel de bun rămas ce n-a mai fost posibil prin venirea lui Vlad, părăsise orașul natal, orașul cu bulevardele mărginite de castani. Da, își dorise un drum pe strada pe care locuise cu Ștefan, dar nu mai fusese posibil și poate că așa era mai bine. Oricum nu știa de ce-ar fi mers. Ce nu mai știa ea era că mama ei îngrămădise în bagaje toate scrisorile primite și nedeschise de la acesta.Vlad redevenit cel de altă dată, glumi tot drumul iar ea îi ținu hangul sub privirea fericită a mamei. Deși nu-i înțelegea gestul preferă să nu mai discute despre, lăsându-i impresia că l-a iertat.

Acum după alte câteva luni de conviețuire, momentului cu mesajele i se mai adăugaseră și altele: câteva scâieli supărătoare, câteva vizite inopinante la locul ei de muncă... toate aparent, nevinovate. Apoi mărunțișurile precum atenționarea că era deja la al treilea dans cu prietenul lui necăsătorit, că celălalt e don juan, chiar dacă, nici măcar în glumă, respectivul nu încercase nimic. Luate dispersat păreau a fi semne de iubire și chiar ea le considerase excese din iubire... dar o speria posesivitatea crescândă de care acesta dădea dovadă.

Se simțea uneori de parcă pășea pe ouă, apoi venea el ca un vulcan gata să-i pună lumea la picioare. Cert e că nu aveau o relație monotonă, dar Iarina se surprindea deseori privind pe fereastră, ca acum, și întrebându-se până când.Vlad o iubea... când tandru, topind lumea pentru un surâs de-al ei... când cu deznădejdea furiei că altcineva ar putea-o iubi mai mult ca el.Iubirea lui... un dulce blestem...O toamnă ruginie se așternuse agale pe alei. Adusese cu ea emoțiile unui nou început, un început cu freamăt primăvăratec în sufletul Iarinei. Deși nu era medicină, facultatea, cursurile... îi aduceau multă bucurie. Părea un copil la porțile unei lumi mirifice. Căuta spre ele cu inocența acelor ani, bucuroasă că visele-i prindeau contur. Se simțea avidă de cunoaștere făcând totul cu entuziasm spre încântarea celor din jur... care-o priveau revenind la viață. Redescoperise optimismul, încrederea în ea... se descoperea și redescoperea în fiecare zi.

Nu același lucru putea spune despre serviciul ei. Lucra ca asistentă într-un cabinet de policlinică, dar doctorița nu-i era deloc pe plac. Țipa la pacienți, îi trata ca pe niște cerșetori până și pe ea o șicana. Dar zâmbea cu gura până la urechi când apărea Vlad. Nu îndrăznise a-i povesti acestuia nimic din cele îndurate. Era bine că avea unde munci și aștepta cu nerăbdare plecarea acesteia în concediu de naștere, bucuroasă că înlocuitoarea acesteia părea un înger de femeie.Cum Vlad lucra cu adevărat foarte mult și deplasările erau la ordinea zilei, ea bântuise mai toată vara prin biblioteci. Nu-și permitea să-și cumpere cărți pe cât putea citi și prefera să le împrumute. Cititul online spre care-o impulsiona Vlad n-o atrăgea. Îi plăcea să simtă pagina îngălbenită de vreme.

Cum locuia destul de departe de bibliotecă, rămânea uneori să citească în sala de lectură, mai ales când Vlad nu era acasă. La început stingheră, impresionată de seriozitatea celor ce poposeau acolo, ridica deseori privirea pentru a-i studia. Așa se face că într-una dintre dăți privirea ei poposi pe chipul unui bărbat înconjurat de-un maldăr de cărți.

Fără să aibă habar de ce, se trezi studiindu-l cu o nonșalanță aproape copilărească și mai mult roși ca o liceeancă când privirile li se întâlniră. Bulversat de îndrăzneala cu care era privit acesta se uită la început stângaci în jurul său. Câteva minute mai târziu fu rândul ei să se simtă observată. Un nod în gât, senzația de foc în obraji și Iarina neîndrăznind a mai ridica privirea spre cel care îndreptățit de obrăznicia ei, spre a o cerceta.

Se interesă discret și află că e profesor universitar și-și spuse că mai mult ca sigur îl zărise pe la facultate, de-i părea cunoscut. După alte două zile se întâlniră la plecarea ei. Se priviră în trecere, el schițând un gest de salut, sau poate mai mult de recunoaștere iar ea grăbind pasul destul de nepoliticos.

Vreo câteva zile evitase biblioteca, dar un îndemn lăuntric, ca un zumzet ce nu-i dădea pace o aduse iar pe treptele ei. Cu un pas în urmă în spatele ei pășea bărbatul cu pleoapele de ceară. Și iarăși se strecură grăbind pasul și ascunzându-se într-un ungher cât mai ferit.Îl văzu intrând și după o conversație de câteva minute și-o carte luată, îl regăsi căutându-și, probabil, un loc. O fracțiune de secundă ridicase ochii din carte, o fracțiune de secundă care-i fu suficientă s-o localizeze. O salută discret c-un surâs și nemaiavând ce face Iarina îi răspunse la fel.

În ciuda distanței dintre ei, Iarina îl simțea, uneori, privind-o. Iritată, câteodată, ridica ochii înfruntându-l până ce unul dintre ei ceda și reveneau la ale lor. Dar mai mereu, schimbul de priviri se încheia cu câte un surâs pe chipul fiecăruia. Jocul continuase câteva săptămâni și chiar păreau a avea un pact tacit privind prezența. Se căutau mai vizibil sau mai pe furiș. Fară să știe de ce, prezența lui îi plăcea, neînțelegând de ce, totuși, trăia senzația de deja vu.O dată, în urma unui mesaj, el plecă în grabă, uitându-și caietul scorojit în care de multe ori scria, pe masă. Îl remarcase și se grăbi să-l recupereze. Îl luase în mână simțind o emoție teribilă, dar rezistă cu brio îndemnului interior de a-l frunzări. Ca pe un odor îl predă Taniei, cu care se împrietenise prin prisma deselor vizite. Aceasta o asigurase că domnul profesor va intra în posesia caietului și ea zâmbise mulțumită. Dar domnul profesor nu se mai arătase câteva zile bune și Iarina habar n-avu dacă acesta intrase sau nu, în posesia caietului.Află după alte câteva zile când aceeași Tania îi înmânase un trandafir de care era legată o carte de vizită. Un simplu ”mulțumesc”.

- De la domnul profesor, pentru gestul tău. Nici nu mai spera să găsească caietul. M-a rugat să-ți înmânez acest mic simbol drept mulțumire.

- De ce n-a făcut-o personal?!

- Nu știu. Ce pot să-ți spun e că era tare schimbat. Abătut și slăbit, parcă nici nu vedea pe unde calcă. A surâs când i-am pomenit de tine și-am văzut un licăr de lumină pe-ntregul chip. Și-a strâns caietul la piept ca pe un odor de preț și-a revenit cu floarea, a așteptat câteva minute dar cum tu apăreai iar eu l-am asigurat că vei veni, mi-a lăsat-o mie.

- Mulțumesc, Tania.

De atunci mergea c-o încăpățânare supărătoare la bibliotecă, sperând să-l revadă pe misteriosul necunoscut. Ceva de pe chipul lui îi era familiar, îl simțea apropiat dar... nimic, memoria n-o ajuta.

- Iubita mea să te faci cea mai frumoasă. Mâine suntem invitați la o lansare de carte. Habar n-am ce și cine, dar e o invitație ce trebuie onorată! îl auzi din dormitor. E gata cafeaua?

- E gata. Eu mi-am băut-o. Mă lași și pe mine la bibliotecă?

- Studioasa mea. Ai tocit mesele bibliotecii.

- Vreau să fii mândru de mine.

- Ești mai pregătită ca mulți dintre tinerii din ziua de astăzi.

- Trebuie, nu sunt o puștoaică și nu vreau doar să fac o facultate ci să și învăț. Nu diploma mă motivează ci lucrurile noi care le descopăr.

- Cred că ești cel mai ambițios student din seria ta. Vrei șefă de promoție?!

- Vreau! Trebuie... să țin pasul cu tine.

Intră în sală și dintr-o privire realiză că nu era. Se concentră pe studiu, încercând să-și stăpânească ticul format de a privi spre orice nou intrat. Atunci n-avusese curaj... acum nu mai avea pe cine... era condamnată de-a trăi cu nedumerirea de a nu afla de ce i se păruse cunoscut, conștientă că, totuși, nu știa nimic despre el. Spera să nu i se fi întâmplat nimic rău. Era un străin, e drept... dar iată că și fără voia ei, începuse să-i pese, de el... de străinul cu pleoape de ceară.

Răzvan plecase. Amelia rămăsese cu toate pe cap și cu noua casă aflată în renovare. O sprijineau cu toții, dar tot era destul de stresant. Ea-și încheiase socotelile cu orășelul natal și încă încerca să se acomodeze cu toate schimbările. Îi era dor de Jana, de micuții ei... de străduțele orașului unde-și recunoștea pașii.Un concediu scurt dar binemeritat, un revelion între prietenii lui Vlad într-un sătuc de munte. O încercase stinghereala la început. Apăruse de niciunde și Vlad le-o prezentase ca iubirea vieții lui. Nici acum nu știa dac-o făcuse pentru ea sau pentru el. Protestase vizibil intimidată dar alese să creadă c-o făcuse pentru că așa simțea, nu pentru a stabili reguli care nu-și aveau rostul. Tot sejurul Vlad se întrecu pe el în cavalerism, în atenția de care deseori se simțea copleșită. Un revelion minunat, o petrecere surpriză de ziua ei, prieteni noi, multă veselie.Iarina se integrase perfect, răspunzând cu umor glumelor făcute, acceptând joaca și dramul de nebunie. Redevenise ea, se simțea iubită, frumoasă, admirată și de ce nu, puțin invidiată. În ochii strălucind de bucurie, în surâsul mult mai destins care-i arcuia superb buzele, în gesturile făcute cu încredere, în toate se citea o Iarină fericită. Vlad o câștiga și se bucura să se lase câștigată.Doar incidentul din ultima seară tulburase frumusețea clipelor trăite.