Petale de ... ”Nu-mă-uita” (ultima parte)

Marga porni către casa Anemonei. Văzută din afară, la lumina zilei într-adevăr  semăna cu o fortăreață.

Odată ajunsă înăuntru, dădu a  urca la Anemona când se auzi strigată de mătușa acesteia.

-Marga în zece minute te aștept să luăm masa.

-Mulțumesc frumos, îi răspunse cu simplitate. Ar fi refuzat-o dar n-ar fi fost politicos și-apoi chiar îi era  foame.

-Bine, am pregătit totul pe terasă. Te aștept.

-Imediat. Merg să mă spăl și să văd ce face Anemona, răspunse ea urcând cele câteva trepte spre etajul Anemonei.

 Marga întredeschise ușa Anemonei care simțind-o deschise ochii zâmbindu-i:

-Ai revenit, plimbăreațo?! Ai fost la Gura Vadului, pot să pariez! Mereu ai iubit locul acela.

-Daaa, de unde știi?! Ai pus spioni pe urmele mele?

-Te-am urmărit cu gândul. Știi că am puteri telepatice, răspunse aceasta făcându-i din ochi. Uite acum trebuie să te duci să mănânci, nu-i așa?

-Complot? Simt că ai complotat cu mătușa ta, începu Marga să râdă. Prea le știi pe toate. Da, merg să mănânc, sunt așteptată și nu pot să întârzii, c-am promis. Dar o să încerc să nu mă lungesc prea mult la șuetă, la cafele.

-Ba să faci bine să te întinzi, să profiți din plin de ospitalitatea tușicii. Pare  acră dar crede-mă că are sufletul tare bun. Face pe dura și e cam arțăgoasă dar e doar gura de ea! Și-apoi mi-am propus să mai dorm vreo oră, așa că fugi la masă și lasă-mă să dorm! încheie Anemona convorbirea făcându-i semn că poate pleca.

-Bine, iubita! Când nu te-am ascultat eu pe tine, căpitane?! se ridică Marga salutând militărește.

Cu tot somnul de care se plângea și  toată seriozitatea ostentativ afișată,   Anemona nu se mai putu abține și o buși râsul.

-Poftă bună, sergent! completă ea printre hohote. Sper să nu vă duelați în furculițe, linguri sau alte tacâmuri! adăugă ea, neputându-se opri din râs.

-O să încerc, răspunse Marga, zâmbind la gluma acesteia. Acum fug că nu-i politicos să mă las așteptată! Mulțumesc!

Coborî și se îndreptă direct spre terasă. În mijlocul mesei umplută cu bunătăți de Tina, trona o mămăligă  din care se înălțau firicele de abur mirosind a unt. Serviră masa în liniște. Schimbară câteva cuvinte de complezență.  Se simțea încordare în cuvintele rostite.

Mâncarea, în schimb, fusese delicioasă. Într-adevăr, Tina era o gospodină desăvârșită.

-Săru’mâna pentru masă! Foarte gustoasă, chiar mi se făcuse foame în urma plimbării.

-Să-ți fie de bine, Marga! Vrei și o cafea? Sau poate vrei să dormi?

-Aș bea acum, dar să vă ajut să strângeți masa, mai întâi.

-Nu, cum așa!? Am tot timpul s-o strâng. Imediat aduc cafeaua! adăugă aceasta ridicându-se sprintenă de la masă.

Marga privi lung după ea. O surprindea tonul calm, deloc acid, ba chiar plăcut al Tinei. Nu știa ce să mai creadă. Ar fi vrut să provoace o discuție despre Anemona, despre boala acesteia dar se temea de reacția mătușii. Și-apoi prea o privea cum n-o privise niciodată. ”Nu” conchise Marga în sinea ei. ”Mai bine să nu mai tulbur ape deja liniștite. Probabil gândul că voi pleca după amiază o face să se poarte așa de binevoitor. Nici nu contează, în cele din urmă!” concluzionă ea.

Aroma și savoarea cafelei întregiră gustul de satisfacție pe care-l resimțea din plin Marga.

-În ultima vreme, am mâncat tot prin bucătărie pe un colț de masă! Am și uitat de când n-am mai pus masa-n sufragerie. Cred că ultima oară am făcut-o prin vară, când  a fost feciorul cu familia în țară și Anemona era încă bine. Acum pentru cine să mă mai agit?! Soțul meu vine doar la sfârșit de săptămână și atunci când nu intervine ceva la muncă, Anemona nu mai coboară decât foarte rar,  Luciana a stat mai mult în ultima vreme pe la bunici sunt mai mult singură! spuse  Tina privind intens  florile din fața sa! Noroc de flori, cu ele mă mai iau și cu Anemona.Când n-o mai fi nici nu vreau să mă gândesc! își continuă monologul aceasta de parcă ar fi fost singură în încăpere.

Marga privea și asculta. Nu știa cum să reacționeze, ce să spună, nici nu știa dacă vorbea cu ea sau era doar rostirea unor gânduri adunate într-un suflet la fel de îndurerat ca și al ei.  Lacrimi mari începură a-i curge în tăcere pe obraji.

Își întoarse capul spre fereastră. Undeva pe o comodă între cele două ferestre își descoperi cărticica și peste ea frunza de nuc.

-E viața asta o loterie! reîncepu Tina șirul gândurilor cu voce tare. Dar unii n-au noroc și pace…

”E totuși un suflet îndurerat și ea” gândi în sinea ei Marga. S-ar fi ridicat să o îmbrățișeze. Simțea că  le-ar fi făcut bine la amândouă, dar nu putea. Putea suporta  privirile răutăcioasă, învățase să se izoleze de ele să n-o mai atingă răutatea oamenilor dar o speria un refuz.

-Să ne fie de bine și cafeaua ! îi spuse  privind-o în timp ce începu a strânge masa.

-Să ne fie și mulțumesc încă o dată pentru tot. O să urc la Anemona, mai avem de vorbit! răspunse Marga în timp ce se ridică de la masă.

-Mergi, mergi că acum se face ora de plecare și să mai aveți timp să stați de vorbă. Trebuie să-ți mulțumesc Marga, că ai venit… dar mai ales pentru că o faci fericită pe nepoata mea. E ca un copil de mult nu i-am mai văzut ochii așa luminoși, zâmbetul larg și senin. Chipul ei capătă poftă de viață doar în prezența Lucianei și a ta. E uimitor cum reușiți s-o transformați. N-am mai auzit-o vorbind  și  râzând la orice fleac de mai bine de o  săptămână de când pe Luciana au luat-o  bunicii. S-a simțit tare rău, credeam că o pierd și i-am rugat să vină s-o ia dar iată cum vizita ta a readus-o la viață. Chiar mâine voi merge după Luciana, că îi e tare dor de fata ei!

La auzul ultimelor cuvinte Marga scăpă din mână cartea și frunza de nuc. Se aplecă mai mult buimacă, nevenindu-i să creadă cele ce auzise. Privi frunza, era întreagă doar pe margini partea mai uscată se sfărâmase de parcă o mână abilă ar fi dantelat-o. Oarecum mecanic, Marga băgă frunza între filele cărții.

-Fata ei… repetă ea ultimele cuvinte, ce-i răsunau frenetic în urechi.

-Da, Luciana fiica Anemonei, de ea vorbeam! își întări spusele Tina în timp ce se îndrepta iarăși către bucătărie.

Marga nu mai spuse nimic. Așadar Anemona avea o fată. Urcă scările strângând cărticica în mână. Nu intră în camera Anemonei. Voia să se liniștească. Nu știa de ce era atât de surprinsă, poate pentru că Anemona nu-i spusese nimic. Revăzu vizita lui Victor și bucuria din ochii Anemonei la vederea acestuia. Și el o îmbrățișase atât de tandru.

Victor și Anemona?! înmuguri în capul ei o idee. Era bulversată de gândurile  ce-i treceau prin cap și totuși se bucura. Dar dacă… de ce nu era aici el, de ce nu era lângă ea?! Doamne și ce prostește se purtase ea în fața lor, în ciuda celor douăzeci și șase de ani ce-i purta pe umeri.

Intrând în camera în care dormise  privi cu atenție în jur. Era o cameră plină de jucării, un coș mare din care ieșeau coada unei maimuțe, urechile unui iepuraș. Sus pe raft ordonate stăteau alte jucării. Le remarcase dar crezuse că sunt ale Anemonei sau ale vărului ei. De undeva, de pe raftul cu pricina o privea o păpușică tare frumoasă ,  un trenuleț… erau de toate: avioane, mașini, rățuște, un pian de jucărie un pic cam zgâriat. Multe din ele erau personalizate… semn că micuța Luciana era de fapt un mic Lucian. Și nu era de mirare la ce mamă năzdravănă avea.

Îi reveniră în minte bucăți din jucăriile ce le devoraseră împreună de-a lungul copilăriei. Se mai și bătuseră pe unele, cu unele dar se împăcau repede căci părinții, neținând cont de cine și cum începea cearta, le pedepseau pe amândouă la fel. Își cereau iertare una alteia și împreună o luau de la cap.Mai mereu creierul  fusese Anemona dar nici susținerea ei nu lăsa de dorit. Împreună erau ca o bombă deja amorsată nu știai unde și cum dar trebuia să fii pregătit pentru orice. Câte nu făcuseră… dar mai ales desfăcuseră…

 Deci prietena ei avea o fiică, ce minunată veste. ”De ce oare nu mi-a  spus nimic?” se întrebă în sinea ei. Dar cum întrebări fără răspunsuri avea destule Margă nu mai stătu să-și bată capul.

”Probabil că dacă va vrea să știu îmi va spune, dacă nu, nu! N-o s-o forțez să facă nimic contra voinței ei! ” concluzionă în sinea ei în timp ce se așeză pe pat la picioarele Anemonei care trează fiind privea adierea puținelor frunze ce-i rămăseseră bătrânului nuc.

-Privește-l Marga, cum înfruntă veșnicia. El va rămâne, eu voi pleca! Sper doar să nu mă uite… eu nu promit… nu știu ce pot lua cu mine, din câte am trăit! Dar nu mai e mult și voi afla… .

-Anemona, prietena mea dragă, vorbește-mi de boala ta, poate mai e ceva de făcut. Mi-am făcut prieteni în Franța, putem merge acolo să mai cerem o opinie.

-Marga, nu vreau să te simți ignorată, dar n-o să pierd timp prețios vorbind despre ceva ce nu mai poate fi schimbat. Am cerut sute de păreri, m-am săturat de doctori, iar ei s-au săturat de întrebările mele. Dacă vrei îți pot pune la dispoziție toate actele medicale, pentru liniștea ta, crede-mă sunt destule. Toate aceeași concluzie, verdictul  a fost mai mult decât unanim. M-am împăcat cu ideea acum  trebuie să-mi canalizez energia și timpul pentru altele ce încă mai pot fi rezolvate.

-Bine, te ascult! Ce pot să fac pentru tine?

-Va trebui să ai răbdare cu mine,  vorbesc încet și de multe ori nu-mi mai găsesc cuvintele. Atâtea calmante m-au prostit. Uite ieri, alaltaieri nu-mi aminteam numele unei cărți tare dragi. Rememoram acțiunea secvență cu secvență, revedeam numele personajelor, parcă eram transpusă acolo în mijlocul lor dar nu… și titlul.

-Se întâmplă oricui, Anemona. Nu e nimic ciudat în a avea un lapsus. Și eu am adesea și am o problemă în a reține numerele de telefon. Nu-ți spun câte probleme am și cu utilizarea card-urilor. Uit pin-urile, blochez bancomatele! Sunt o catastrofă în a manipula așa ceva! Noroc de mătușa Irina și de telefonia mobilă. Din multe încurcături m-au scos!

-Pe scurt am avut o viață plină, cu bune cu rele am trăit de toate,  am plâns m-am bucurat… am iubit, am fost iubită… poate nu cum am visat;  din păcate însă am trăit supărată mult timp și am pierdut timp prețios urând. Nu  mai cred în pedeapsa Divină… cred cu tărie că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Noi,  însă… nu știu dacă ne iubim așa cum suntem! Eu una nu m-am iubit, nu am știut că a accepta….Voia Sa, e tot ce aveam de făcut. Dac-aș putea schimba doar acolo aș schimba restul e așa cum trebuie să fie. Am o fiică Marga, e darul de preț pe care mi l-a făcut Dumnezeu! Mi-a dat șansa de a lăsa ceva în urma mea pe pământ. E minunea mea… Luciana, e numele ei.

-Am aflat adineauri, Anemona. Mătușa ta a pomenit ceva, credeam că nu aud bine.

-N-am avut timp să-ți spun. Da, Luciana a fost motivul pentru care m-am lăsat supusă zecilor de expertize, analize și alte investigații. Am urât totul în jurul meu;  mi se părea nedrept să mi se întâmple  toate acestea, mai ales pentru ea. Nu priveam  situația din unghiul care trebuia… crescusem eu, fără părinți de ce trebuia ca și fiica mea să pățească la fel?! Am țipat, am strigat,am disprețuit și doar într-un târziu,  m-am rugat… câte n-am făcut. Am înțeles apoi că destinul nostru e scris acolo, undeva, iar Luciana era șansa mea… era ramul de măslin dăruit de Dumnezeu. Se spune că fiecare om are obligația de a planta un pom… pomul meu e Luciana. E argint viu, are ochii mamei mele, zâmbetul tatălui meu și neastâmpărul meu. A adunat de la fiecare. Și știi ce mai are… are candoare și nevinovăția ta, prietena mea. Știe ca și tine să privească adânc în ochi deși mărturisesc e o mică speculantă… de Crăciun va împlini 2 ani!

-Unde e? Unde e Luciana, Anemona? întrebă Marga printre lacrimi.

-E la bunicii dinspre tată. M-am simțit tare rău și i-am rugat să vină s-o ia. Sunt niște oameni fantastici, vreau să fie crescută de ei! Uite ce treabă bună au făcut bunicii tăi. Au sădit în tine dragostea și puterea de a ierta. Îmi pare rău că nu mai poți sta… mâine am rugat-o pe mătușa să meargă după ea. Vor veni și socrii mei. Am fost o norocoasă Marga, sunt pâinea lui Dumnezeu, spuse Anemona împreunându-și mâinile a rugă.

-Asta e bine Anemona. Știe, El, Dumnezeu cum face…

-Îmi râde inima de fericire că știu c-o las pe mâini bune. În schimb sunt oameni în vârstă și cine știe cât le-o îngădui Bunul Dumnezeu să-i stea alături, de aceea voiam promisiunea ta… că o vei vizita, că-i vei fi alături. Are nevoie de căldura ta, așa cum am avut și eu întreaga viață. Vreau să-mi promiți că-i vei sta în umbră, pe cât posibil. Știu că nu merit ceea ce-ți cer, dar plec mai liniștită dacă știu că-i vei fi aproape. Nu pot miza pe fostul meu soț… e o poveste lungă, dar îmi pun toată nădejdea în promisiunea ta și a nașului ei, Victor. Îmi promiți, Marga?

-Anemona, tu ești surioara mea, pe noi nu ne mai leagă de mult o simplă prietenie iar fiica ta e nepoata mea, dacă-mi permiți să-i spun așa. Promit, îți promit din tot sufletul meu că-i voi fi alături. Dar încă ești Anemona, de ce te privezi de zâmbetele fiicei tale, de ce-o privezi pe ea de bucuria de a te simți, vedea?

-Trebuie să se învețe fără mine, trebuie să se acomodeze în noua ei casă. I-am mutat deja  majoritatea lucrurilor, i-am făcut acolo o cameră a ei. Mai sunt câte ceva de mutat, dar recunosc n-am putut să renunț la tot deodată. E egoism sau prea multă dragoste, cine să mai știe?! Victor e nașul ei de botez, e un prieten tare drag și nu-i nimic altceva între noi, Marga, n-a fost niciodată! L-am reîntâlnit când aveam mai mare nevoie de un prieten… iarăși multe de povestit. E Victor al copilăriei noastre, băiatul din cătunul vecin, îl mai ții minte?

-Da, astăzi am avut o reacție ciudată rău, pentru care trebuie să-mi cer scuze. Am călătorit amândoi în același microbuz. Tot drumul m-a încercat o senzație de ”deja vu” dar abia azi la rostirea numelui am înțeles de ce. Nu l-am putut uita niciodată, dar nu-mi aminteam chipul lui. Imediat după decesul părinților am suferit un șoc emoțional care mi-a estompat anumite amintiri, iar chipul lui a fost vag … până azi. Îi revedeam privirea, îi simțeam buzele. Știi, nu ți-am povestit niciodată, dar Victor a fost primul băiat care m-a sărutat… iar primul sărut cine-l uită?! rosti Marga zâmbind unei amintiri.

-Știu Marga, mi-a povestit Victor când ne-am reapropiat. Oare pentru că nici  el nu te-a uitat niciodată? Eu sunt convinsă, altminteri m-ar fi întrebat de tine?! Cred că a fost o legătură specială între voi… poate mai e …mai știi?! Ai pe cineva în viața ta, Marga? Iubești, suflete drag?

-Sunt o ciudată Anemona, au fost iubiri… dar au trecut duse de vânt spre infinitele cărări. Ceva mai serios a fost să se înfiripe în Franța… dar el nu voia aici… iar eu nu voiam acolo și uite-așa s-a terminat un alt vis frumos. Era bine cu el acolo, dar nu eram întreagă… nu puteam fie eu, îmi lipseau prea multe.

-Tu ești ca pescărușul Marga, ai nevoie de țărmul tău, de întinderea ta albastră… de libertatea ta. Să ai un zbor frumos prietena mea, suflete drag… vei găsi când va fi momentul… laguna ta albastră. Ai încredere în steaua ta norocoasă dar prinde-ți șansa cu mâinile amândouă, vei ști s-o recunoști, nu mă îndoiesc. Și Victor e un pescăruș cu aripile frânte a fost rănit, a suferit…ca și tine. Amintește-ți dacă vreodată viața vă va mai aduce împreună să-l privești adânc în ochi… știu că acolo undeva într-un colț de suflet...  mai are privirea ta!

-Ce spui tu, Anemona, aici? Sper să nu dau prea curând ochii cu el, la cât am fost de ridicolă. Și-apoi ce faci… iar pui la cale una din năzdrăvăniile tale?!

-Am învățat că viața e darul cel mai de preț ce-l avem și merită trăită cu prisosință. De singurătate să fugi, să uiți, ești un om special, dar fericirea se naște doar în doi să nu uiți prietena mea. Trage sertarul de jos, te rog Marga, am ceva pentru tine acolo! spuse indicând sertarul de jos al noptierei.

Marga se aplecă și scoase din sertar o cutie frumoasă. Reveni în pat la picioarele Anemonei care-o privea zâmbind.

-Mereu ți-au plăcut cadourile. Ai aceeași strălucire în priviri!

-Dar eu nu ți-am luat nimic, telefonul tău m-a grăbit spre tine și nici nu m-am gândit.

-Nu am nevoie de cadouri, Marga, ce să mai fac cu ele?!Tu venind aici mi-ai dăruit mai mult decât  aș fi meritat: bucuria de a ne revedea, de a ne îmbrățișa! Desfă cutia…știu că ești nerăbdătoare….

Marga deschise cutia și îi răsfiră pe pat conținutul. Erau două jurnale frumos legate în piele închise cu un minuscul lăcățel. Pe unul din ele îl cunoștea era jurnalul de copil al Anemonei, avea și ea unul  identic acasă…le primiseră de la părinții lor când învățaseră a scrie bine… prin clasa a doua. Sub ele un album foto destul de voluminos… legat cu o fundă. De pe coperta albumului îi zâmbea o Anemona fericită  cu un năsturaș de om în brațe. Tăcând Marga reveni în cutie de unde scoase un plic care-i era destinat, dar bine lipit și sigilat. Ridică privirea spre Anemona așteptând.

-Da, totul e legat, închis… sigilat! Vreau să le iei cu tine, o să ai timp să le citești… cheițele de le jurnale sunt în plic. Primul  l-ai recunoscut… ai și tu unul la fel acasă. Cel de-al doilea l-am început din păcate prea târziu, mi-au rămas neacoperiți vreo doi ani după accidentul părinților dar n-a fost nimic în ei din ce-aș fi vrut să-mi amintesc… poate de aceea nici n-am simțit nevoia unui jurnal. Acum cred că ar fi trebuit să scriu…dar asta e. Mi-am reînceput jurnalul în anul trei de liceu, când m-am îndrăgostit…o să vezi! Apoi albumul foto… mi-am adunat viața și am pus-o între filele lui… ești și tu acolo. Am făcut notații, comentarii sub poze! Ți le dăruiesc Marga, vreau să-i poți arăta fiicei mele când va fi să înțeleagă cine a fost mama ei. Să nu mă prezinți doar în roz ci ca pe un simplu om care întâmplător sau nu a fost mama ei și prietena ta din copilărie, încheie Anemona întorcându-și capul spre fereastră unde bătrânul nuc, agitat de vântul sfârșitului de toamnă, tot lovea cu un ram fereastra camerei.

-Vrei să fac ceva…să nu mai lovească ?! întrebă Marga îndreptându-se spre fereastră și pentru a-și ascunde lacrimile.

-Nu, Marga…e felul lui de a vorbi cu mine! Se bucură pentru mine…lipsa ta din viața mea dar mai ales modul  cum te-am gonit din ea, au fost pentru mine o povară. El știe acum că m-am eliberat… nu putem șterge nimic din ce-am trăit… dar putem cere iertare! Eu am avut norocul… să am timp să fiu iertată… și nu-i puțin!

La auzul ultimelor cuvinte, Marga se întoarse spre prietena ei. Se îmbrățișară cu drag. Cuvintele toate câte trebuiau spuse, fuseseră rostite… restul se subînțelegeau prin strângeri de mână și priviri. Anemona își puse capul pe umărul prietenei sale. Stăteau rezemate de spătarul patului privind spre tabloul din care le surâdea o Marga tristă dar cu ochii plini de speranță.

Din senin Marga duse mâna la piept, acolo unde simțea fierbințeala unei cruciulițe. Desfăcu finuțul lănțișor de la gâtul ei și-l prinse la gâtul prietenei sale.

-E o cruciuliță, spune-i amuleta mea norocoasă! Mi-am cumpărat-o înainte de plecarea spre Franța. Mi-a fost bine cu ea alături! M-a apărat și de multe ori simplul gest de a pune mâna pe cruciuliță mi-a făcu bine în momentele mele de singurătate. Vreau s-o ai…

-Mulțumesc Marga! Cuvintele sunt de prisos…

-Cum au fost mereu, .în ciuda distanței ce ne-a separat, completă Marga.

Anemona închise ochii. Vorbise foarte mult printre pahare de ceai și pauze lungi, din cauza tusei ce-o chinuia iar acum ațipise. Marga privi ceasul… trebuia să apară și unchiul Andrei. Se dădu ușurel jos din pat. Mai privi spre prietena ei ce dormea respirând profund. Întră în camera ei. Avea cadoul în brațe. Îl strânse cu putere la piept… era viața Anemonei… în câteva pagini. Împachetă totul cum fusese, doar scrisoare o puse între filele cărticelii pe care-o o puse la locul ei în poșetă… s-o aibe mai aproape. Începu a-și strânge restul de lucruri. Răsfoi caietul de schițe… se opri îndelung asupra celei cu Anemona apoi îl puse în geantă.

Zgomotul unei mașini oprite o făcură să sară la geam. Recunoscu printre crengile dezgolite ale nucului,  mașina unchiului său.

Trase fermoarul genții și coborî  să-și întâmpine unchiul.

În hol se auzeau deja voci, semn că acesta deja intrase în casă. Marga recunoscu printre glasuri și vocea Irinei. Alergă într-un suflet și se aruncă în brațele acesteia, mai mai s-o dărâme.

-Mătușică… ce bine c-ai venit! spuse strângând-o tare în brațe

-Știam eu, pisic drag că trebuie să vin. Am simțit din vocea ta.Și-apoi am venit s-o văd și pe Anemona. Uite bunica i-a trimis flori de toamnă din grădina ei și papanași.    Până și dulceață mi-a pus în traistă! Mi-ar fi dat toată casa, știi cum e când se apucă de făcut pachete.

-Dar bine că pe mine nu te bucuri că mă vezi, o certă în glumă unchiul ei cu brațele întinse. Așa e unde e Irina, restul nu mai contează!

-Nu… nu, unchiule știi că te iubesc! spuse aceasta îmbrățișându-l cu drag.

Schimbară câteva cuvinte cu Tina. Irina era un înger de femeie, știa să discute cu oricine, zâmbind. Nu exista pe lume om care să reziste zâmbetului ei. Mereu amabilă era un mediator perfect. Nici chiar Tina nu-i rezista.

Urcară spre cameră Anemonei. Pătrunseră în living unde Marga îi rugă să aștepte să vorbească ea mai întâi cu Anemona.

-Sunt trează, se auzi vocea acesteia de dincolo.

După saluturi și  îmbrățișări  stătură câteva clipe de vorbă.

-Nu vrem să te obosim prea tare și-apoi avem ceva de mers până acasă! Dar nu puteam veni până aici să nu ne vedem! Și-apoi i-am promis bunicii că-ți dau personal florile, sunt flori de toamnă din grădina ei, le-a cules special pentru tine! Am lăsat jos și papanași făcuți de mâna ei și bineînțeles dulceața de trandafiri. N-a uitat niciodată cum te băteai cu Marga pe ea. Și mi-a mai dat o misiune! Să te sărut pe frunte și să-ți spun din partea ei ”Dumnezeu să te binecuvânteze!” încheie Irina șirul îndatoririlor date de soacra ei.

-Mulțumesc frumos, pentru tot! Marga… să-i spui că mereu am iubit-o ca pe mama Safta a mea! răspunse Anemona copleșită de atâtea dovezi de iubire.

 Își luară la revedere cu toții și deși în sinea lor toți simțeau că se văd pentru ultima oară, Irina o amenință, zâmbind, pe Anemona cu înc-o vizită.

Marga se despărți cu greu de prietena sa.

-Să mă aștepți Anemona, rezolv cu angajarea și văd cum fac eu să mai trag o fugă. Trebuie să vin să mi-o prezinți personal pe Luciana.  Și să nu cumva să nu-mi mai răspunzi iar la telefoane.

-Indiferent ce ne rezervă viața prietenia noastră va trece dincolo de timp și spațiu.  Și nu uita viața merge înainte... ți-o las pe Luciana! încheie Anemona făcându-i cu mâna.

Jos cei trei vorbeau… se simțea îngrijorare în glasul lor! Tina  plângea, cine nu plângea? Până și unchiul Andrei avea lacrimi în ochi. Se despărțiră de mătușa Anemonei, care rămăsese în poartă plângând și privind după ei.

”Și eu îți mulțumesc din suflet… și vă mulțumesc vouă pentru bunătatea nemeritată! ” fuseseră cuvintele rostite în timp ce se   îmbrățișau.

Oarecum surprinsă Marga răspunse într-un final îmbrățișării acesteia.Aveau amândouă nevoie de această împăcare, în final iubeau aceeași persoană… iar Anemona merita să plece împăcată că-n urma ei se-nchid răni vechi, se sting vechile dușmănii.

Mult timp niciunul din ocupanții mașinii nu scoaseră o vorbă. Doar într-un târziu  Marga auzi vocea unchiului ei:

-Am fost la agenție,  ți-am luat bilet la trenul de  5.45! La primul tren.

-Dar de ce așa dimineață, draga mea? interveni Irina

-Vreau să fiu până-n zece la firmă mătușă! Am mai multe de rezolvat și vreau ca sâmbătă să mă reîntorc la Anemona. Deși cu cât ne depărtăm de satul ei mi-e teamă că n-am să mai am la cine,  Anemona e mult mai rău decât a lăsat să se vadă. Am simțit că a făcut eforturi deosebite... ieri și azi.

- Poate a întărit-o Bunul Dumnezeu și apoi indiferent ce va fi va fi Voia  Sa... Bucură-te de ce ați trăit și prietenia voastră va înfrunta spațiul și timpul.

-Ciudat... .Anemona mi-a spus același lucru la plecare....

În mașină liniștea se reașternu. Nici măcar radioul nu era deschis. Marga scoase cartea din poșetă. Între filele ei zăceau comori de suflet. Abia acum realiză că din grabă luase și frunza Anemonei Oftă privind-o. Deschise cartea la locul unde pusese scrisoarea. O luă în mână privind la scrisul Anemonei, apoi o duse la piept. Acum plecată de lângă ea, parcă resimțea totul mai dureros.

Revedea cu ochii minții și filtra cu fărâma ei de suflet,  trăise și retrăise în mai puțin de două zile… ani! Răsfoi cartea în căutarea florii din păduricea de lângă șosea.

Mare îi fu surpriza când în carte descoperi două flori albastre identice. O privea uimită… de unde apăruse? Nu era foarte uscată deci era exclusă posibilitatea ca s-o fi pus altădată și să fi uitat.Și cum se presase, dovedea că fusese pusă în grabă de cineva.

Rememoră evenimentele și ajunse la concluzia  că doar Victor ar fi putut s-o pună. Își aminti de silueta ce dispăruse din pădurice, de lângă locul din care se ițeau victorioase petalele albastre… de privirile lui din microbuz, deci o recunoscuse… încă de atunci. Marga se trezi zâmbind. Era a două oară când îi dăruia petale de albastru… să fie ”petale de nu-mă-uita”? ”Poate a treia oară va fi cu noroc… sau cel puțin așa se spune”! gândi în sinea ei Marga.

Marga cu lacrimi în ochi și inima cât un purice...  privea pe rând  florile și frunza de nuc... clipe cu amintiri... povestea unor destine pictată pe catifeaua unor  petale nu-mă-uita!

Sfârșit