duminică, 25 martie 2012

Petale de ... ”Nu-mă-uita” (9)

 Marga privi cu drag spre prietena ei care  începuse a se îmbrăca. Din tonalitatea vocii acesteia își dădu seama că nu se simțea prea bine și nu voia să-i risipească puterile în van. Nimeri ușor bucătăria, unde  încropi rapid o gustare.  Făcu cafeaua fără zahăr, cum îi plăcea ei întrebându-se cu durere cum îi plăcea Anemonei. Nu-și băuseră niciodată cafeaua împreună… o cafea adevărată… nu ciocolata sau laptele cu  diverse sortimente de cacao, al copilăriei lor.
Se mai învârti un pic până ce descoperi terasa. Era superbă un loc plin de flori, o seră în miniatură; foarte îngrijită și foarte curată dovedind spiritul gospodăresc al gazdei. Un om care iubea  și îngrijea florile nu putea fi un om rău. Nu-și explica adversitatea Tinei față de ea, dar nu mai stătu să piardă timpul cu lucruri inexplicabile. Pregăti totul, puse totul pe masă și urcă după Anemona.
Aceasta se îmbrăcase cât de cât… și o aștepta cu încălțările în mână. 
- O să te rog să mă ajuți tu cu astea. Din cauza tratamentului, amețesc și nu mă pot apleca. Deci nici reverențe n-o să pot face după fiecare dans, continuă aceasta  zâmbind în timp ce Marga cu ochii plini de lacrimi și bărbia tremurând o încălța.
Mâinile-i tremurau îngrozitor și Marga făcea eforturi să-și mascheze starea. Nu-și ridica privirea de pe încălțări de teamă că Anemona îi va vedea lacrimile.
- Știu că plângi Marga, nu-i nevoie să te ascunzi. Și eu am plâns, plâng mult deși nu se mai vede,  am cam rămas fără lacrimi, draga mea. A fost furie, a fost deznădejde mi-au rămas doar resemnarea și gândul că dincolo nu voi fi singură. O să te rog să iei și pledul acela subțirel, am devenit mai friguroasă. Suntem gata, hai că  se răcește cafeaua!
Coborau ușor treptele. Se simțea tare bine sprijinindu-și prietena. Parcuseră drumul mai mult tăcând. O tăcere aparentă deoarece privirile lor își vorbeau. Era acea comunicare nonverbală, o telepatie a simțurilor și sentimentelor.
Anemona era deja în fotoliul de răchită cu pătura pe picioare, iar Marga își trase fotoliul lipit de al ei. Sorbeau fiecare din cafeaua care-și împrăștiase aroma printre parfumul  florilor. Ce frumos se combinase aerul. 
- Marga e mai frumos decât am visat! Hai să ne plimbăm puțin prin grădină. Ador toamna și vreau să-mi cos de suflet foșnetul frunzelor ce se strivesc sub pașii noștri. Am ratat atât de multe de-a lungul acestor ani!
Marga se ridică. Văzuse în cuierul din hol ceva haine mai groase! Aduse o jachetă pentru Anemona și un pulover pentru ea! Le erau mari și văzându-se îmbrăcate le buși râsul.
-Mai ții minte Marga? Două fete cucuiete în rochii de seară… târându-și picioarele de teamă să nu scape pantofii mult prea mari ai mamelor?! 
- Țin minte… și bietele gâște de  ale căror pene aveam nevoie pentru a fi  franțuzoaice sadea… Ce tevatură pe bietele înaripate de-a sărit mama Safta ca arsă crezând că vreo vulpe sau vreun dihor dă iama în ograda cu orătănii. 
- Daa… confirmă zâmbind galeș Anemona, în timp ce pășeau pe aleea grădinii.
O nouă zi în culorile toamnei, superbă zi, stropită cu aromă de gutui, pictată pe frunze de nuc şi înrămată cu sentimentul dulce-amărui, al trecerii timpului.
- Știi nucul de la poartă?! Lungi tratative am dus cu mătușa ca să nu-l taie iar acum mă bucur și mai mult că m-am luptat pentru el. E nucul ce-mi zâmbește și m-ascultă când vreau a vorbi doar cu mine.Îi dau bineţe în fiecare dimineaţă a sufletului meu. Simt că nu întâmplător face parte şi din timpul meu, e unul din străjerii gândurilor mele iar eu sunt una din umbrele acestui veac. Îl privesc cu drag  şi văd cum trecerea timpului mi-a scris amintiri pe frunzele lui. 
- Da, el a fost și punctul meu de reper. N-am regăsit  vechiul gard,  nici bătrâna bancă… doar el, nucul, mă aștepta și m-a întâmpinat. Să ne întoarcem Anemona. E destul de răcoare afară și tu deja tușești, spuse aceasta îngrijorată de tusea ce-i necăjea prietena.
- Imediat. Să-mi umplu plămânii cu aerul toamnei. Simți Marga, aerul are aromă de scorțișoară  şi foşnet de ruginiu? Aveam nevoie să-l simt și să mă simtă, în curând va veni iarna.
Aleile acoperite de frunze suspinau după urma unor paşilor din vară, după verdele ierbii și zumzetul gâzelor. Treceau agale pe cărare, sprijinindu-se una de cealaltă, două umbre înlănțuite. Marga grijulie, dădu să intre în casă dar Anemona  o trase după ea spre nucul de la poartă.
- Numai două minute, spuse aceasta sprijinindu-se de bătrânul trunchi.
Marga simți un fâlfâit pe la ureche… Era o frunză ce pica. Întinse, instinctiv,  mâna dar n-o prinse. 
Ca la un semn amândouă ridicară privirea spre locul de unde picase. Straniu sau nu lumina, devenise mai densă, oarecum opacă, de parcă oblojea locul de unde se desprinsese frunza.
Cu privirea aninată de creangă și mâinile înlănțuite ambele prietene priveau desprinderea unei frunze….magic moment. La început… o legănare asemeni  legănatului pruncilor. Urmă apoi un început de desprindere…aidoma  finalului unei îmbrățișări… nici prea brusc, nici prea lent… Un ultim freamăt şi frunza plutea sub privirea maternă şi neputincioasă a copacului. 
Marga se desprinse de prietena sa și cu sfială, parcă răspunzând  rugii nucului,  întinse mâna  şi  aşteptă în tăcere ca frunza să poposească în palma ei. 
Cu lacrimi în ochi întinse frunza Anemonei. 
Avea marginile arse de ruginiul toamnei, oarecum răsucită, părea chircită de fiorul brumei din noaptea precedentă, asemeni unui om sub povara greutăţilor şi anilor. În centrul ei se zărea o nuanţă închisă de verde, urme vagi ale frumuseţii de astă vară. 
- Pentru o clipă am avut senzaţia că oftează, spuse Anemona mulțumind din priviri prietenei sale. 
- Posibil… sau poate e un freamăt de bucurie. E  cadoul nucului tău pentru tine și se bucură că a fost tocmai ea aleasa.
- Ce minunat, faci tu să pară un lucru atât de trist ca desfrunzirea. 
- Și totuși, Anemona, te rog să intrăm! Mai lipsește să vină mătușa ta și să te vadă afară, că să vezi ce ocheade îmi aruncă. 
- Bine, dădaco. Gata intrăm! Mulțumesc mult, Marga. A fost superb să mă plimb cu tine în toamna… noastră.
Anemona se afla  deja în fotoliul de răchită învelită cu pledul și cocoloșită cu tot dragul.
- Aș bea un ceai. M-am cam obosit, ce-i drept. Are mătușa pe primul raft cutii metalice pline cu toate buruienile. Faci tu, te rog, unul de tei cu lămâie. Nu te superi că te foiesc?
- Imediat. Și eu aș bea unul. Ba mă supăr și-ncă rău de tot… dacă nu mă foiești, dacă nu mă exasperezi cu ”mofturile tale de alintată”, o admonestă zâmbind.
 Marga strânse, spălă ceștile și reveni după câteva minute cu două căni de ceai. Anemona ațipse, acolo pe fotoliul de răchită cu capul un pic căzut într-o parte. Lăsă totul pe masă și tiptil se furișă până în camera sa, unde la fundul genții zăcea nelipsitul ei caiet de schițe.
Se întoarse la fel de ușor, își trase un scaun și începu a-și desena prietena. 
Aceasta dormea liniștită. Chipul îi era senin de parcă orice durere ar fi avut fusese doar o adiere. Era atât frumoasă Anemona. Părul lung și negru ca al mamei sale se răvășise și căteva șuvițe rebele se odihneau pasive pe albul obrazului cam tras de la atâta suferință. 
Marga contură ovalul feței, apoi îl personaliză adăugându-i până și șanțul dintre sprâncene, ivit mult prea devreme pentru vârsta ei. Se opri apoi cu mult drag asupra mâinilor. Erau foarte frumoase, mâini de pianist. Ținea străns în una din ele codița frunzei. Creionă totul cu migală și răbdare, iar restul de amănunte și le notă în agenda sufletului. Le închise acolo ca pe odoare de preț pentru a le folosi când va fi să transpună totul în culori. 
Doar ce termină de schițat când Marga auzi pași și voci pe aleea din curte și prin sticla ferestrei distinse două siluete. Se trezi și Anemona.
- Am adormit. De ce m-ai lăsat?! Adorm ca o curcă pe ouă.Trebuia să mă trezești ! Halal gazdă mai sunt și eu!
- Dar dormeai atât de liniștită, că sunt tentată să te întreb pe cine visai, de tot surâdeai?!
- Da, am visat un îngeraș, unul rebel… tare zvăpăiat și tare drag!
- Bine, bine și n-are și un nume  îngerașul tău?
- Are cum să nu, numai c-o să fac pe secretoasa și n-o să ți-l dezvălui deocamdată. Are de toate… nas, gură… două brațe, un zâmbet superb și să nu uit doi ochi albaștri, dar albaștri de tot… cum spuneam noi când eram copii, completă aceasta făcându-i cu ochiul și alintându-se copilărește.
- Jucăm cald-rece?! Sau am trei din cinci încercări să ghicesc persoana?!
- Nici una… nici alta, va trebui să ai răbdare s-o cunoști. 
Ușa casei se deschise și vocea Tinei se apropia sporovăind de zor. Ca și ecou se auzea aprobarea unui glas bărbătesc!
- Intră, dragul meu! Numai să las haina și urc la Anemona să-i spun că ești aici! Intră, intră...  fă-te comod!
- Suntem pe terasă, mătușă!
- Vai, dar de ce ai coborât fără mine?! Te-ai îmbrăcat bine?! intră ca o vijelie Tina, uitând de musafir.
- Nu te mai agita, știi că nu-ți face bine. Sunt și îmbrăcată și încălțată și cu pledul pus. A avut dădaca mea grijă de tine. Să-ți spun ceva… să nu ne audă. E la fel de cicălitoare ca tine. M-a exasperat cocoloșindu-mă, dar tare mult o mai iubesc… ca și pe tine tușică dragă, continuă Anemona îmbrățișându-și mătușa cu drag! Să ghicesc cine a venit?! o întrebă făcându-i cu ochiul.
- Știai că vine! M-am prins acum … Și eu care credeam că-ți fac o surpriză plăcută!
- Vizita lui e mereu plăcută, surpriză nu-i, te dezamăgesc! Ştiam că vine, doar eu l-am rugat… când am vorbit la telefon.
- Uite ce-mi faci fată dragă! M-am pus la vorbă cu tine şi bietul om aşteaptă pe hol! Intră şi mii de scuze…
Marga încremeni, din uşă o priveau doi ochi albaştri, dar albaştri de tot. Amuţi… era frumuşelul din autobuz, cum îl botezase ea. 
- Sărut mâinile, ce face sufletul meu de luptător? se adresă Anemonei sărutându-i mâna și îmbrățișând-o foarte afectuos.
- Sunt bine, bine... cum n-am crezut că mai pot spune cu atâta plăcere. Sunt înconjurată de prieteni dragi și tare vechi. Mi-am recuperat surioara! Privește-o ce frumoasă-i! Așa-i că n-o recunoșteai?! Să vă prezint…
- Cred că ne descurcăm și singuri! replică acesta zâmbind în timp ce se îndrepta spre Marga.
- Sărut mâinile, mă bucur că ai ajuns cu bine la destinație, Marga! N-am îndrăznit să te abordez pe drum deși o bănuială îmi spunea c-ai fi tu! Ai același senin al privirii și candoare a zâmbetului. Cu respect! Victor, e numele meu, continuă acesta sărutându-i mâna.
De piatră să fi fost și tot ar fi avut o reacție! Dar nu… și Marga! Pe chip i se întipărise uimirea. Prin cap i se derulau secvențe ba din copilărie, ba din microbuzul de ieri. Își simțea mâna în mâna lui Victor dar nu schița nici un gest că ar fi vrut s-o retragă. Privea chipul acestuia de parcă l-ar fi zărit pentru prima dată în viața. Pe față îi încremenise un zâmbet tâmp. 
- Scuzați-mă, nu pot să… spuse ea într-un târziu și o rupse la fugă strângând la piept caietul de schițe, lăsându-i pe toți cei de față cu gura căscată.

va urma...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog