duminică, 4 martie 2012

Petale de ... ”Nu-mă-uita” (6)

Ajunsă în dreptul microbuzului se urcă tăcută. Se bucură că lumina era difuză, conștientă fiind că oricine și-ar fi dat seama că plânsese. Era urâtă când plângea, i se înroșeau ochii și nasul; da, mai ales nasul. 
Subtil trecu în revistă pasagerii, în special pe vecinii ei. Constată că erau cu toții atât de preocupați, că se întrebă cu  tristețe dac-ar fi observat careva lipsa ei sau ar fi plecat uitând-o la acea margine de codru. 
Bunica dăscălea pe nepoțică, salariata mușca absentă dintr-un măr, campionul în ale dormitului se trezise, probabil deranjat de traficul din microbuz, dar era pe jumătate băgat în geanta sa. Blonda își pilea unghiile de zor iar frumușelul  privea pierdut pe geam.
 
Plictiseală generală, concluzionă în sinea ei, Marga. 
Liniștea fu tulburată de zgomotul provocat de căderea unei sticle care lovindu-se de marginea metalică a scaunului  împrăștie,  o multitudine de cioburi  și un miros puternic de alcool. 
Toate capetele se întoarseră, ca la comandă, spre locul cu pricina, adică spre campionul la dormit.  Chinuindu-se să tragă o dușcă mai pe ferite, acestuia îi alunecase pârdalnica de sticlă. Privea acum supărat, că rămăsese cu buza umflată. Aflată cel mai aproape, blonda fu cel mai afectată de incident. Stropi mari de alcool îi săriseră pe haine și pe față.
- Domnule, ce ne-ai făcut... sări ca disperată frumoasa platinată! Ce dracu ai făcut că ne-ai împuțit cu poșirca dumitale? Să te ia naiba, bețiv ordinar!
- Hoo, cucoană ce sari așa, crezi că eu am vrut s-o sparg? Era bunătate de rachiu, am dat și bani pe ea!
- Ai dat pe naiba să te cheptene… ce mă fac eu acum? Miros ca o distilerie…
- Lasă că-i mai bun mirosul de rachiu decât putoarea ceea de parfum cu care te dăduși, de-mi mută nasul din loc, mai aveam un pic și ne asfixiam cu toții.
- Ce putoare, parfumul meu e putoare? Ești un tâmpit ce duhnește a nespălat și un bețiv, continuă cu spume la gură blonda în timp ce cu disperare încerca să șteargă urmele de rachiu de pe față și de pe fustă.
- Știi cocoană, una-i una două-s mai multe, calmează-te că acu' schimb foaia! Ce crezi io-s prostu tău să mă faci de râs așa?! Ți-am spus că n-am vrut. :i-așa  mai am un pic și plâng de ciudă… ia nu mă'nerva, că m-apucă nervii de-a binelea!
- Auziți oameni buni, tot el e nervos! și punându-și mâinile-n șold se propti în fața acestuia.
 Uitase cât de elegantă și sofisticată încercase să pară, la urcarea-n microbuz și se transformase subit în ce era de fapt, o mahalagioaică îmbrăcată-n straie de gală. Furia îi urâțise chipul, pe care acum se zărea stratul gros de fond de ten. Căci, tot frecând să șteargă urmele de alcool de pe față, se transformase ‘ntr-un clovn în plină  operațiune de demachiere. Din rujul roșu ce-i evidenția buzele  mai rămăseseră doar dâre de culoare iar restul machiajului se transformase în pete multicolore. 
Marga privea aspectul dezolant al femeii,  al situației în sine; nu era nimic de râs, nu era nimic de plâns. 
Cândva, bunica sa îi spusese că dacă vrei să vezi adevăratul caracter al unui om pune-l într-o situație limită sau enervează-l să vezi cum reacționează. 
Avea înțelepciunea simplă a omului din popor, bunica sa; fără prea multă carte, trăise în timpuri când prioritatea era munca nu școala. Dar avea darul de a gândi frumos, de a se exprima frumos. Nu urmase la școală,  decât un an, căci fiind cea mai mare dintre frați trebuia să-și ajute mama în gospodărie, să aibă grijă de frații ei mai mici, dar învățase să citească odată cu feciorii săi. Mai târziu când copiii crescuseră, când treburile fuseseră preluate și de feciori, bunica începuse cu  o ambiție de nemăsurat să citească și acum citea tot ce-i pica în mână. 
- Păi cum să nu mă ia nervu’ soro, dacă țipi de-mi spargi timpanul?
- Păi și doar n-oi vrea să te laud... că și meriți!
- Ce a fost a fost! Acum faceți bine și reveniți, vă rog,  fiecare la locurile dumneavoastră, interveni împăciuitor șoferul  care tăcuse în vremea asta, așteptând calmarea de la sine.  Văd semne că se reia circulația și n-aș vrea să  fie nimeni rănit. O să deschid câteva secunde, ambele uși să mai iasă din miros și apoi repejor plecăm. 
- Vă e ușor să vorbiți....  Nu dumneavoastră sunteți în situația mea, îngăimă, printre lacrimile ce-i invadaseră fața, blonda retrăgându-se pe scaunul ei.
- Doamnă, îmi cer eu scuze în numele domnului. Vă cred că-i neplăcut,  dar înțelegeți-mă nu se mai poate face nimic. Orice am mai spune e tardiv, faptele sunt fapte și sunt consumate. Cert e că trebuie să reintru în trafic,  suntem deja în întârziere și cred că toți își doresc să ajungă la destinație, adăugă șoferul dorind să pună astfel capăt incidentului.
Marga se zgribuli în scaun, frigul ce se instalase în autobuz peste care plutea fără echivoc mirosul de alcool îi dădu o stare de teamă, o teamă de care încercase  să se ascundă în zadar. 
Era un sentiment ciudat, cunoscuse teama, își pierduse părinții fulgerător în acel  accident produs, e adevărat, din vina tatălui ei. Se întorceau cu toții  din străinătate. Tatăl său un cercetător chimist, un nume marcant în domeniu, fusese invitat să susțină o prelegere la Berlin, unde ei îi  fuseseră înmânate o diplomă și ceva însemne ca  recunoaștere a activității sale. Le avea bunica acasă, le ținea ca pe niște relicve de preț. 
Fiind vorba de o ieșire în afara țării, cu toate cheltuielile de cazare și transport suportate de firma organizatoare acesta hotărî să-și ia și soția. Povestind prietenilor, părinților Anemonei, aceștia își exprimară și ei dorința de a merge. Pentru că era vorba doar de 3 zile, se învoiră care cum putură de pe la slujbe și în ziua stabilită porniră cu toții la drum.  Fetele rămăseseră acasă, cam bosumflate ce-i drept, dar  erau în timpul anului  școlar. Și apoi spuneau ei râzând  ”mergem în luna de dulceață să uităm de copil,  de purcel și toate cele de zi cu zi”. Pe drumul de întoarcere,  se speculase, că  tatăl ei adormise la volan pentru că se izbise frontal de un copac de pe marginea drumului.
 Ținea minte, clar, vocea bunicii când primise vestea. Gătea de zor căci îi știa pe drum și voia să-i întâmpine cu nelipsitele ei bunătăți!  Țipase atât de tare că auzi și feciorul cel mic din casa lui, care venind în fugă abia reuși să înțeleagă ceva, printre hohotele de plâns ale mamei sale. 
După ce se mai liniștiră câteva clipe acesta apelă numărul reținut în memoria telefonului. Toți priveau consternați la fața acestuia.  Pe măsură, ce de dincolo i se comunica câte ceva, devenea tot mai lividă, tot mai schimonosită de durere.  Nimeni nu respira, toți păreau hipnotizați de transformarea mimicii acestuia și cu toții se chinuiau să prindă, să perceapă ceva din cuvintele monosilabice pe care acesta le rostea. Știau că e ceva rău sau doar bănuiau și atunci mătușa sa, parcă intuind ce va urma, o luase de acolo, spunând că sigur e o problemă de adulți pe care o vor rezolva și fără prezența lor. 
Fiorul acela o încerca din nou, renăscuse în ea, sau poate nu dispăruse niciodată în cei zece ani care trecuseră de la acel moment, care îi schimbase radical viața. Și cuvintele Anemonei, îi răsunau în cap  ”Te urăsc! Tatăl tău e un asasin! Ești fiica unui asasin!!!”! Multe cuvinte au fost aruncate atunci, multe reproșuri, dureroase momente.
Rudele Anemonei intentaseră chiar și proces pentru despăgubiri. Vânduseră  o bucată bună de pământ atunci bunicii ca să acopere din suma pretinsă inițial, apoi ceruseră mai mult și iar au fost nevoiți bunicii să plătească. Ar fi plătit oricât numai să fi rămas ei în viață, îi auzea Marga, plângând în multele seri din anii ce urmară. 
Doar ea ,Marga, nu plângea. Privea în gol. Urmaseră ore lungi de terapie, consiliere pe unde auzeau că-i un doctor mai priceput, dar ea parcă era de piatră. A răbufnit în plâns  ceva ani mai târziu, în ziua în care a fost declarată admisă la universitate, secția Arte Plastice. Resimțise dureros de tare absența părinților și o duruse atât de tare că nu putea împărtăși cu ei reușita ei! O curte plină de tineri, fiecare sărind în gâtul cuiva pentru a se bucura sau a plânge și doar ea singură.
Plângea atât de tare că toți cei care treceau pe lângă ea se opreau s-o consoleze, încurajând-o că mai  timp și la anul!
Moștenise talentul mamei ei, așa i se spunea. Desenele ei erau minunate și ușor, ușor fusese îndrumată către această specializare. Privind în urmă mulțumi în gând că mătușa sa se implicase atât de mult în viața ei luând de multe ori decizii în locul ei, cel puțin în  primii ani de care nici nu-și aducea aminte prea bine, cum trecuseră.  
Învățase bine în timpul liceului, fusese premiantă în toți anii, deși  nu știa cât e meritul ei, cât al mătușii care  o sprijinise, mai ceva ca o mamă. Primii doi ani îi făcuse la un profil de matematică-fizică, era bună, dar văzându-i înclinarea spre pictură, mătușa reuși s-o mute în ultimii doi ani la secția de arte plastice, profilul pictură. Ce nu reușea mătușa sa, era o zvârlugă de femeie, acum aici, acum dincolo, săritoare și  vorbăreață, cunoștea și ”pe naiba ghem” cum o lăuda unchiul său mândru nevoie mare de consoarta sa.
Întunericul se lăsase binișor pe afară, abia reușea să mai distingă locul unde erau. Nu trecu mult timp și microbuzul semnalizând dreapta se opri în stație. 
- Am ajuns la S. coboară careva? întrebă șoferul privind în oglinda retrovizoare să vadă vreo mișcare, să știe dacă mai deschidea sau nu ușile, că pasageri de urcat nu mai erau. Și de  mai fuseseră, probabil plecaseră, că se plictisiseră așteptând, aveau totuși o întârziere de 35 de minute.
- Io cobor, io dom’le...răspunse cetățeanul vedetă, cel cu rachiul și înșfăcându-și geanta se repezi pe coridorul microbuzului mai mai să dărâme pe biata bunicuță ce-și pregătea nepoțica pentru a coborî.
Marga dădu să se uite la ceas și răsucind mâna abia acum realiză că avea în căușul palmei minunata floricică albastră. Uitase cu desăvârșire de ea, prinsă fiind de febra evenimentelor nu prea plăcute la care asistase sau a amintirilor care o înconjurau subit, când mintea sa nu-și găsea o preocupare în firescul timpului prezent. 
Deschizând palma, Marga observă că floarea își pierduse din vlaga și strălucirea ce o  impresionaseră acolo în habitatul ei. Pălise parcă și minunatul albastru sidefat iar ea biata floare parcă-și dădea obștescul sfârșit.  Cu grijă aranjându-i cu delicatețe frunzele și minusculele petale o puse la presat între filele cărticelei. Așeză cartea pe banca de alături, își rezemă capul de geam și se pierdu cu gândul și privirea în negura întunericului devenit din ce în ce mai stăpân. Ațipi, la un moment dat, răpusă de starea de oboseală fizică și mentală.
Zgomotul ușilor închise, o făcură pe Marga să se trezească. Doamne chiar adormise și dormise ceva vreme, microbuzul aproape se golise. Rămăseseră doar ea și cei doi de pe ultimul șir de scaune. Blonda, moțăia cu capul într-o parte. Avea trăsături frumoase. Liniștea și calmul ce-o înconjurau, ca o aură, aduceau seninătate pe un chip, altfel, prea preocupat să arate bine. 
”Cred că machiată mai puțin ostentativ și cu o tunsoare respectiv culoare care să-i evidențieze  trăsăturile ar fi putut să să arate mult mai bine decât o face acum” gândi în sinea ei Marga în timp ce ochii i se mutară pe chipul tânărului .
”Oare nu dormise deloc?”se întrebă în sinea ei. Și iarăși. senzația aceea de cunoscut, ceva din figura tânărului i se părea atât de familiar. Mai pe furiș, mai pe de-a dreptul...  începu să-l studieze. Privirea i se fixă pe  gură, pe cele două buze cărnoase.  
”Perfecte” gândi artistul din ea. Le-ar fi integrat în tema unui tablou sau chiar le-ar fi  pictat doar pe ele ca  motiv central al unei lucrări. Frumos conturate buzele  și bărbia puternică erau încadrate perfect de o dungă de mustață subțirică foarte îngrijită  și de un șirag de barbă. Era un bărbat frumos, cu trăsături clare, un chip luminos. Părul era tuns scurt, poate prea scurt pentru gustul ei, dar trebuia să recunoască că îl avantaja.
Urmă o nouă stație la care coborâseră mai toți călătorii,  semn că se apropiau de capătul călătoriei. 
Și frumușelul coborâse. Simțise  parfumul la trecerea pe lângă scaunul ei și nu se putu abține să nu-l urmărească cu privirea. Poate că simțindu-se privit sau poate dorind și el să-și ia  rămas bun de la ea, privirile li se întâlniră preț de o secundă. 
Ușile se închiseră în urma lui. Era acum doar o altă umbră  pășind în  întuneric, ce va deveni în curând o amintire peste care se va așterne iremediabil uitarea, constată Marga, când microbuzul trecu pe lângă el.

va urma...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog