O liniște apăsătoare se așternu. Atât Anemona cât mai ales mătușa ei îl priveau pe Victor, bulversat și el de reacția Margăi.
- O reacție stupidă și de prost-gust! concluzionă Tina trăgând un scaun pentru a-l oferi musafirului. Am spus mereu că-i o sclifosită fata asta! Ce se naște din pisică șoareci mănâncă, comentă ca pentru sine de parcă ar fi fost singură în încăpere.
- Mătușă, te rog să te abții! interveni Anemona scurt. Mai bine servește-l cu o cafea pe Victor.
Tina părăsi terasa dar nu înainte de a mai bolmoji ceva, mai mult în barbă.
- Victor nu-mi explic! Marga nu e așa! Și cum adică ”s-o abordezi pe drum”… explică-mi, scoate-mă din ceață!
- Nu e nimic, Anemona! Am fost nevoit să-mi vând vechea mașină pentru avans, cum știi prea bine, iar acum cei de la firma unde mi-am comandat noul autoturism, mă tot amână. Și prin urmare ieri am fost pasager în microbuzul care circulă din A către noi, la aceeași cursă cu Marga. Am intuit cine e, dar fiind mai mult o bănuială nu mi-am permis să fac nici un gest! Abia astăzi revăzând-o, aici, am avut confirmarea. Restul… nu știu, ce să spun! De ce și cum?! Oi fi prea urât și o fi șocat-o revederea mea, glumi acesta în speranța că va șterge îngrijorarea de pe chipul Anemonei. Cert e că m-am bucurat enorm s-o revăd, să văd că v-ați regăsit. E minunat An’ și mă bucur enorm pentru voi.
- Da, Victor… am pierdut mult… dar mai bine mai târziu decât niciodată. Iar referitor la purtarea ei, cred că e ceva mai mult… dar să revenim, la oile noastre. Trebuie neapărat să pleci azi? Mă gândeam că poate mai stai și tu un pic cu mine! Vorbim mai mult la telefon în ultima vreme.
- Aș vrea… dar mâine trebuie să fiu în capitală. Plec cu microbuzul de 13,30 spre A. Voi înnopta acolo, la fostul meu coleg de facultate, iar mâine dis-de-dimineață iau trenul spre casă, draga noastră capitală. Nu m-am putut eschiva de la această escală. I-a născut nevasta și nu concepe să lipsesc, n-am putut refuza! Nu m-aș fi dus că-s tare ocupat, am un proces important săptămâna aceasta! E un client și un caz în care am investit mult și nu am voie, nu pot să dau cu piciorul sau să fiu neglijent acum când deja suntem pe final. Va fi un succes atât privind cariera mea cât și în plan financiar. Nu pot să fiu meschin să nu recunosc că mă voi bucura și de bani. Curg ratele la apartament, vor veni și cele la mașină… am nevoie de acești bani și nu-mi permit să ratez. Hai să revenim la ceea ce avem de discutat.
Mătușa se înființă, aducând cafeaua lui Victor și o cană de ceai Anemonei. Pe tavă se aflau de asemenea ceva prăjiturele și un bol cu alune. Privi în jur, apoi o studie pe nepoata sa și observând că totul e sub control se retrase discret.
Vreme de aproape un ceas, cei doi discutară agitând și răvășind hârtiile din dosarul adus de Victor. Acesta îi explica și o sfătuia iar Anemona îi confirma mai mult din priviri că a priceput și cerea lămuriri unde nu era edificată. Se despărțiră cu lacrimi în priviri și calde îmbrățișări.
Ajutată de mătușă, după ce aceasta îl condusese pe Victor ca o adevărată gazdă, Anemona urcă în camera ei.
În tot acest timp Marga aflată la fereastra camerei sale, se liniștise și schița priveliștea ce i se deschidea în fața ochilor. Desenatul era cea mai bună terapie, cea mai bună armă de apărare. Sesiză plecarea lui Victor și dădu să se retragă din cadrul ferestrei când acesta, parcă intuindu-i prezența, ridică privirea spre locul unde se afla.
Realiză că o zărise căci înclinase din cap, privind în sus. O făcuse destul de discret spre a nu fi sesizat de Tina care-l conducea turuind și agitându-și brațele. Neavând ce face, ca un copil prins asupra faptului, îi făcu și ea semn de la revedere din mână.
Își simțea obrajii roșii. Privind la rece derularea scenei, își dădu seama că fusese penibilă, ridicolă… dar era tardiv. Știa că politicos ar fi fost să coboare să-și ceară scuze, dar nu găsise puterea de a o face.
O năuciseră toate amintirile legate de Victor. Chipul pe care nu și-l amintise ani de zile revenise acum în mintea ei, trăgând după el noian de senzații, trăiri… uitate, îngropate în negura trecutului.
Se revedea încercând să-l creioneze din amintiri. Schițase atâtea chipuri dragi din copilăria ei. În cazul lui, nimic… pornea de la privirea lui și buzele pe care și le amintea dar mereu completa trăsăturile cu ale altora iar când privea simțea că nu e el.
Și-n microbuz o urmărise senzația aceea de cunoscut, la vederea ochilor lui. Acum pricepea de ce, sufletul ei îl recunoscuse dar mintea nu. Numele lui, toate cuvintele auzite pe terasă îi răsunau în cap.
Se scutură de gândurile ce-o necăjeau și ieși în întâmpinarea Anemonei. Înfruntă cu stoicism privirea superioară a Tinei și ignorând-o total își ajută prietena la descălțat și dezbrăcat. După câteva minute aceasta era instalată ș învelită ca un bebeluș.
- Marga, o să dorm un picuț. Te mai găsesc aici când mă trezesc? Spune-mi că da! Nici nu te-am întrebat cât poți să stai dar nu poti pleca fără să discut cu tine o problemă importantă și acum nu mă simt în stare. Am avut o zi plină dar atât de minunată. A fost superb cu tine, cu Victor… mi-a lipsit doar frântura mea de suflet … dar va veni și ea.
- Da, mă găsești cu siguranță, voi pleca după-amiază. Am vorbit la telefon cu unchiul Andrei și l-am rugat să vină să mă ia, va ajunge pe la cinci. Aș mai fi stat dar acum o săptămână și ceva în urmă am susținut un interviu și se pare că am fost acceptată. Dar culcă-te, mai vorbim când te trezești, iți explic, mai pe larg, atunci. Îmi iau caietul și mai fac vreo două desene cât dormi tu!
- Felicitări, draga mea! Cât mă bucur pentru tine!
Anemona mai schiță un zâmbet și adormi. Marga se ridică ușurel de pe pat și ieși în micul living. Din tocul ușii mai aruncă o privire spre prietena ei. O zări pe mătușă cum netezea lenjeria în locul în care stătuse, scuturându-l de eventualele scame lăsate de șederea ei. Zâmbi și ignorând și acest gest își văzu mai departe de drum, către camera ei.
Se îmbrăcă bine, își luă caietul și telefonul în buzunar. Dădu să iasă din cameră când își reaminti de floarea albastră ce o pusese la presat. Se întoarse după cărticică, îndesând-o și pe aceasta în celălalt buzunar. Avea de gând să se oprească în seră și poate să citească căci de conversație între ea și Tina nici nu se putea pune problema. Dar coborând îi veni altă idee.
Mătușa Tina era pe terasă, strângea de pe masă. Pusese totul pe o tavă iar deasupra lor trona frunza de nuc, pe care Anemona o uitase pe masă.
- Iau eu frunza, e a Anemonei, spuse aceasta ridicând-o ușor de codiță. Nu vă deranjează, nu?
- Cum dorești! Mi-e indiferent… poți s-o și păstrezi doar mai sunt frunze-n nuc.
- O să merg în plimbare prin împrejurimi dar o las aici pe cărticică. Vă rog să n-o aruncați, e o frunză specială! preciză accentuând ultimele cuvinte după care ieși din casă.
- Auzi... ”o frunză specială”. A avut nucul asta de-a frunze… Cum de naiba o fi asta mai specială! Aiurită a fost mereu, din părinți aiuriți s-a născut, cum să te aștepți să fi ieșit normală?! bolborosi imitând-o, mătușa Anemonei.
Marga zări totul prin fereastra terasei. Văzându-i mimica…,intui că numai despre ea putea fi vorba dar își văzu de drum ignorând încă o dată răutatea acesteia. Mai bine că nu auzise, pentru că, referitor la persoana ei putea suporta orice dar nu și când era vorba de memoria părinților ei. Atunci se înfuria cumplit și plătea cu aceeași monedă.
Ieși din curte și mergând aproximativ trei sute de metri ajunse în Gura Vadului. Coborî cu grijă panta ce nu era foarte abruptă dar deloc potrivită încălțărilor ei și salută zâmbind cu drag doi oameni ce urcau de zor cărând între ei un coș de nuiele plin cu gutui.
Femeia se opri în dreptul ei și cercetând-o fără sfială îi zâmbi la rândul ei. Se aplecă apoi spre coș și alese una din cele mai frumoase gutui.
- Poftim, pentru matale don’șoară! spuse cu o franchețe uimitoare femei continuând s-o studieze. O gutuie frumoasă ca tine. Nu te recunosc deci nu ești de p-acilea! Trebuie că ești venită la careva prin sat sau ești măritată cu vreunul din ficiorii satului nostru? continuă senină femeia șirul presupunerilor suplinite de întrebări.
- Mulțumesc frumos pentru gutuie! Nu sunt de aici, nici măritată nu sunt… sunt venită în vizită la Anemona, nepoata mamei Safta, găsi de cuviință Marga s-o lămurească, surâzând de curiozitatea proverbială a oamenilor de pe la sate.
Îi era simpatică femeia, cu felul ei iscoditor de a o cerceta. O femeie simplă, cinstită prin felul cum te privea dar mai ales cum se exprima.
- A da, știu… acu că pomenii de Safta... știu de cine-i vorba! Biata copchilă grea cruce mai avu de dus și iacă-tă amu se sfârșește răpusă de spurcata ceea de boală. D-apăi mergi sănătoasă, unde ți-i treaba! Ziua bună, fată dragă ! Dumnezeu să ne apere pe toți de rele și pe fata ceia! spuse aceasta apucând de toarta coșului. Hai bărbate… mult a fost, puțin mai este și gata ajungem acasă!
- La revedere, toate cele bune și dumneavoastră! răspunse Marga și-și văzu de drum, îndesând gutuia în buzunarul din care scosese mai devreme cărticica.
Privi în jurul ei și descoperi o cioată numai bună să țină loc de scaun. Studie priveliștea ce i se deschide în fața ochilor pentru a-și căuta cele mai bune unghiuri.
Respiră cu nesaț aerul toamnei, închizând ochii parcă pentru a-i percepe mai puternic profunzimea și puritatea. Simțea adierea vântului de toamnă, gâdilându-i nările și răvășindu-i rebel câteva șuvițe ce scăpaseră din cocul încropit la repezeală, prins cu un creion. Ar fi vrut să țipe. Uitase ce frumos se revărsa ecoul în această râpă. Născut aici, alerga timid la început din colț în colț renăscând parcă mai puternic până ce se pierdea undeva în adâncimile pădurilor.
Creionă imagine după imagine, canalizându-și gândurile spre ceea ce făcea. Încerca să fie tare dar inima îi tremura ca o frunză. La un moment dat toată durerea adunată din revederea mult dorită și atât de așteptată dar mai ales din neputința în fața destinului Anemonei, refulă într-un acces de plâns. Se spune că lacrimile sunt stropi din roua sufletului de-a lungul dimineților noastre, pe care le redăruim pământului din care ne tragem
Nu se mai putea abține, nu mai voia să se controleze. Voia să reverse toată durerea și suferința din ea în văile ce i se deschideau în fața ochilor. Adunase atâtea ”de ce-uri?” în ea, era conștientă că multe nu aveau răspuns și de aceea voia să se elibereze de ele. Voia să lase la poala lor povara clipelor întunecate, să uite de singurătatea și goliciunea lor… să plece la drum cu sufletul mai ușor, cu speranța zilei de mâine. Era o visătoare… căci boala Anemonei e o realitate, ca și decesul părinților… ca și oglinda vremurilor în care se regăsise uneori atât de singură. ”Cât aș fi vrut să fi fost lângă mine!” Trăiseră singure, fiecare pe frântura ei de aripă despărțite de noaptea tăcerii… o regină hâdă cu cercei de smoală. N-au știut, că... doar cu două aripi se poate zbura… spre fericire.
Se liniști vrând nevrând la auzul soneriei telefonului din buzunar. Și uitase de el… Privi ecranul, înainte de a ridica clăpița și recunoscu numărul mătușii sale Irina. Se bucură că era ea. Bunica ar fi recunoscut-o că este plânsă, după voce și nu voia s-o mai supere. Vorbise cu ea la coborârea din microbuz, s-o anunțe că ajuns cu bine dar de atunci nimic. Doar cu unchiul Andrei… când îl sunase să vină după ea!
- Salutare, ce face prințesa noastră?! Am pe cineva care mă pisează de două ore să te sun să văd cum ești. E pe lângă mine, trage cu urechea în ciuda faptului că știe că nu-i frumos! auzi Marga glasul vesel la mătușii care isteață foc o punea în gardă despre ce și cum pot vorbi.
- Sunt bine, mătușică! Anemona nu e deloc bine, dar vorbim mai pe larg deseară. L-am rugat pe unchiul să vină să mă ia.
- Da, mi-a spus. Știu că aveai de gând să mai stai, de ce graba asta?! întrebă pe un ton ce se voia indiferent dar în care Marga sesiză o umbră de îngrijorare.
- Nu e nimic rău, stai liniștită! Mi-au trimis mesaj în urma interviului susținut, am câștigat, postul e al meu. Sunt așteptată la firmă pentru a confirma acceptul și a perfecta totul.
- Și o spui așa pasivă, fată dragă! Ați fost peste patruzeci… și tu ai fost aleasă! Ți se pare puțin? Eu aș fi sărit în sus de bucurie, iar tu-mi relatezi aici de parcă mi-ai spune ce-ai mâncat. Gata facem petrecere deseară, fără contestații fără scuze, acum dau mobilizarea generală! O pun pe bunică-ta la treabă, să nu se mai învârtă ca un cocoș prin ograda goală. Te pupăm cu toții și te așteptăm cu drag acasă. Te pupă și bunica! Pa pisic, drag! încheie convorbirea Irina.
- Vă pup și eu … pa... pa! mai apucă ea să spună înainte de a auzi închiderea celuilalt telefon.
Un zâmbet îi apăru pe chip. Și-o imagină pe mătușa Irina organizând, dând fiecăruia câte o responsabilitate, agitând pe toată lumea. Și-l imagină și pe bunicul său.
Îi era dragă nora sa dar el era un om molcom, lua totul cu mult calm și rezolva domol! Ieșeau deseori scântei între cei doi… pe ea o iritau calmul lui iar pe el agitația ce o declanșa aceasta. Dar totul era o furtună într-un pahar cu apă, se linișteau îmbrățișându-se, la fel de repede precum începeau. Vai și amar, însă, de cel ce se băga între ei, în capul lui se spărgeau toate sticlele. La început fusese Andrei, apoi, acesta, moștenind caracterul domol al tatălui îi lăsa să facă ce vor spunându-le: ”Nu mai sunt eu fraier… . Mă băgam ca prostul la mijloc, voi vă împăcați bine mersi, imediat și-mi luați mie apoi tărtăcuța la frecat fără nicio vină! Ba mai mult, vă coalizați împotriva mea de parcă eu eram inamicul numărul unu! De azi nu mă mai bag! !” Și adevărat grăise că de atunci nu mai intervenise nicicum.
Marga își strânse caietul și se îndreptă spre casă. Din muchia râpei mai privi o dată întreaga vale, pâlcurile de copaci ce alternau cu luminișuri și pajiști. Era o priveliște frumoasă dar primăvara era splendidă.
Închise ochii și din bogăția de nuanțe a sufletului ei… coloră valea în tonuri primăvăratice; adăugă muguri rozalii și albi copacilor, dădu drumul păsărelelor să cânte și să zboare, gâzelor să bâzâie din floare-n floare. Un tablou mirific, un regal de verde crud ce fremăta a viață. Redeschise ochii, oftând la vederea ruginiului toamnei… Anemona încă era, o aștepta… .
va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu