Un petec de cer (23)

Niciunul dintre ei, nu mai pomeni de discuția din acea seară. Nicio întrebare, niciun răspuns, doar tăcere. Păreau chiriași ai aceluiași imobil, treceau unul pe lângă altul surâzându-și amabil iar dacă conversau, subiectele erau banalități care-ar fi existat și fără ca ei să le discute.

Ea-și vedea de serviciu, el continua orele. Rar de tot îl mai auzea cântând în afara acestor momente.

O singură dată Iarina îl întrebase ce hotărâse în privința ofertei din Elveția, dar ori chiar n-o auzise sau  pur și simplu nu voise a-i răspunde. A doua oară n-o mai făcuse nici ea.

Erau perfect conștienți că nu mai aveau nimic în comun, dar se complăceau în această tovărășie, ignorându-se între plecări și veniri. Când era posibil, luau cina împreună rezumând comunicarea la strictul necesar.

Prima venită de la serviciu  și bonusul primit de la slujba party time  picară tocmai bine și Iarina se îndrepta spre casă, mulțumită de investiția făcută.

Nu erau multe dar erau pe placul ei și mult visate. Acum că sănătatea  lui Ștefan se îmbunătățea și veniturile lor se dovedeau mai consistente. Terminase împrumutul luat în urmă cu cinci ani și chiar  resimțea o ușoară stabilitate. E drept și contribuția lui financiară sporise. Acum avea patru elevi la pregătire, își câștigase recunoașterea și mai avea solicitări, dar nu-i primea decât pe cei cu adevărați talentați.

-         Iarina, ai timp câteva minute? îl auzi pe Ștefan în vreme ce se îndrepta spre debaraua din hol. Te rog.

Tonul lui  nu prevestea nimic bun.

-         Imediat. Am de scos ceva la cuptor și mă întorc.

Revenită, Iarina se aseză pe fotoliu, evitând canapeaua. Stefan aflat în colțul diametral opus părea preocupat de simetria a două teancuri de partituri.

-         Te ascult, Ștefan.

-         Scuze, nu te-am auzit, rosti el evitându-i privirea  și  cufundându-se preț de alte câteva minute, într-o stranie tăcere.

Iarina îl privi. Îl cunoștea. Pauza făcută dovedea că nu-i era deloc comodă această conversație. Îi surâse încurajator. Bănuia ce va urma și se simțea pregătită.

-         Voi pleca pentru două săptămâni în Elveția. Am decis să accept postul și cum nu mai am ce face aici, vreau să plec cât mai repede. George ne-a trimis  câte un bilet dus-întors. A făcut-o fără să știu, fără să știe că tu nu mă vei însoți. Mi-am luat libertatea de a-l returna pe al tău. Te deranjează?!

-         Nu. De ce m-ar deranja?! rosti Iarina abia găsindu-și cuvintele.

 Ștefan o exclusese din viața lui. Intuise. De ce mama naibii o deranja, atunci?!

-         E foarte bine, Ștefan! Va fi un nou început pentru tine... pentru mine...

-         Exact! veni replica acestuia. De aceea vreau să divorțăm, Iarina. Nu vreau să te mai țin legată de mine. Nu mai ai nicio obligație față de mine.

-         Obligație?! murmură atât de încet că nu se auzi nici ea.

Da, auzise foarte bine doar că nu putea reacționa în niciun fel de parcă nu era vorba de ea. Fratele ei îi tot sugerase, atunci, la un timp după accident să divorțeze dar se făcuse că nu-l aude și acesta renunțase. Îi mai trecuse și ei prin cap dar o considerase răzbunare și mai ales după aventura cu avocatul refuză orice gând pe  această temă.

Viața o pălmuia încă o dată prin intermediul lui Ștefan. Tânărul cu cea mai blajină privire, bărbatul în palmele căruia se încredințase, o rănea iarăși. Ce crud suna adevărul când era rostit astfel.

Privirea lui Ștefan  scormonea o altă tăcere, undeva, dincolo de ea, acolo unde-l aștepta noua sa viață.  

Lacrimi grele îi săgetau ochii căutând un culoar spre a se revărsa. C-un singur gând le reteză pasul condamnându-le la nemișcare. Chipul îi împietrise, mâinile înghețate brusc aproape o dureau. Își roti privirea prin încăpere dezgolind-o de orice simțire.

Ani de zile și-un singur cuvânt, obligație!

-         Bine. Atunci să divorțăm, veni și răspunsul ei sec.

Abia acum, simți privirea lui Ștefan ațintită asupra ei dar o refuză întorcându-i  spatele și se îndreptă  spre ușă.

-         Iarina...

-         Mă duc să pun masa. Dacă ți-e foame, în zece minute e gata.

-         Iarina... mai auzi în urma ei dar nimic n-o făcu să se oprească din drum.

Cum era de așteptat Ștefan nu mai ieși din camera lui. Îi lăsă pe masă câte ceva, dar găsi totul neatins.

O altă lună se scurse până ce primi prima citație. Refuză orice încercare a lui Ștefan de a-și motiva gestul.

-         Suntem de mult doi străini, orice explicație ar fi de prisos. E perfect, cum ai decis.

În seara aceea, cuvintele acelea năruiseră mica lume în care nu-i mai era de mult... bine, dar o numea acasă.

Nici mamei, nimănui... încă nu putea povesti nimănui. O speria reacția  acesteia la aflarea veștii, durerea... de aceea nici nu se mută încă din casă. Studiase toate ofertele din presă, dar financiar nu avea cum să-și închirieze altceva. Era condamnată să împartă aceeași locuință. Nu avea pe capul cui pica. Da, sigur Jana s-ar fi oferit s-o găzduiască dar cât... avea viața ei, o familie.

Era clar, singura variantă era reîntoarcerea în casa părintească, dar încerca s-o mai amâne.

Casa în care locuiau era moștenirea lui Ștefan. De fapt situația legală a imobilului nu  era prea clară. Cert e că nepoții din partea surorii decedate, încă minori, aveau și ei drept de moștenire. Nu dezbătuseră succesiunea în termenul legal tot amânând-o mai apoi, date fiind prioritățile medicale. Nu se vizitau, doar la sărbători mai apărea câte un mesaj destul de impersonal, dar legal era și  moștenirea lor.

Iarina nu știa ce probleme aveau și de multe ori insistase pe lângă Ștefan să se apropie de nepoții săi. Sora lui murise încercând să aducă pe lume al treilea copil, o fetiță, deși i se pusese în vedere că sarcina, nașterea reprezentau un risc pentru afecțiunea cardiacă de care suferea. Și ea și fetița se prăpădiseră la câteva ore una de cealaltă. După perioada de doliu, Toma își refăcuse viața, construindu-și o nouă familie.

Ar fi putut să deschidă o acțiune în instanță, să facă dovada că în tot acești cinci ani, mai mult ea întreținuse acest imobil. Probabil, avea dreptul să pretindă despăgubiri materiale, dar nu voia nimic de la el. De aceea când el o anunță că face demersurile legale pentru a vinde și împărți imobilul, restituind nepoților dreptul lor, urmând ca și ei să-i revină jumătate din partea lui, refuză categoric.

-         Nu face așa ceva, Ștefan! Nu-i drept să renunți la casa părintească și  deloc rentabil să vinzi acum. Dacă Toma are pretenții vei găsi la momentul acela o rezolvare. Nu pare băiat rău și nici n-o duce rău cu banii. Nu-ți vinde casa! Din partea mea nu vei primi nicio solicitare financiară. Sunt decisă să nu accept nimic, deci nu vinde.

-         Atunci rămâi să locuiești aici. M-aș bucura enorm să te știu în siguranță. Eu voi pleca din țară, oricum.

-         Nu, Ștefan. Imediat ce se pronunță divorțul mă întorc în casa mamei și-mi reiau numele de domnișoară.

-         Și ce vei face?!

Iarina nu-i răspunse. Doar se opri privindu-l fix în ochi.

-         Îmi pare rău. N-a trecut și nu va trece o zi din viața mea în care să nu regret, Iarina. Poate cândva vei putea să mă ierți.

-         Sper și nu neapărat pentru tine cât pentru mine. Probabil e inutil ce fac acum dar trebuie să-ți mărturisesc că nu-s cu nimic mai brează ca tine. N-a fost zi să nu regret... aventura cu... se trezi Iarina spunând.

Observă chipul lui Ștefan. Nu părea șocat, nici măcar mirat. Iarina se opri. Nu știa ce naiba îi venise. După atâta timp nu mai avea niciun rost această mărturisire și totuși ea... De ce își dăduse drumul la gură? Nevoia de eliberare sau un dram de răzbunare...  

-         Nu te învinovăți inutil, îl auzi pe Ștefan după câteva secunde de liniște în care nedumerirea ei îi tăiase elanul mărturisirii. Era firesc să-ți dorești să mă rănești la fel de mult. Mi-a fost teamă că te vei îndrăgosti...

-         Știai?! și uimită își ridică ochii către el.

-         Teama mea cea mai mare a fost să nu mă părăsești. Vezi nici suferința sufletească, nici cea fizică nu m-au făcut mai bun. Sunt același, veșnic egoist care se gândește la binele propriu. A trebuit să treacă multă vreme ca să pricep că lașitatea mea te condamnase la o sumbră închisoare, rosti Ștefan și deschizând cutia viorii, scoase un plic pe care i-l înmână.

Iarina deschise plicul și-și recunoscu scrisul. Erau file din jurnalul ei, crezuse că le aruncase.

-         Le-am găsit căzute în spatele coșului de gunoi mai de mult. Nu e frumos, dar nu m-am putut abține să le iau. Iartă-mă!

Divorțul se pronunțase, de câteva luni astfel că toamna o găsea deja în camera copilăriei sale.

Ștefan plecase în străinătate. Cu tot sfatul ei vânduse în cele din urmă casa.

Achitase toate celelate împrumuturi astfel că acum veniturile ei nu mai erau grevate de nicio altă datorie.  Ba mai mult, contrar voinței sale  deschisese și acel cont în bancă în care avea câțiva bănuți, dar de care era hotărâtă să nu se atingă, niciodată.

Da, se achitase de ea, îi plătise pentru toate eforturile materiale... făcute din obligație... dar acestea le uitase și nu le considerase decât poveri trecătoare. Adevărata povară era în sufletul ei și devenea tot mai apăsătoare.

O simțea în serile lungi de toamnă, în singurătatea apartamentului căci mama sa plecase de două săptămâni la București urmând s-o ajute pe Amelia cu micul Răducu. Răzvan acceptase un schimb de expeiență în străinătate și nu revenea în țară decât spre finele anului.

Ce greu o urnise  să plece. Nu-i era ușor și de dragul ei încercase să pară tare, dar acum o copleșeau și neputința și nedreptatea pe care considera că i-o făcuse Ștefan.  Nici chiar munca la spital n-o mai bucura.

Habar n-avea de ce, la câteva săptămâni de la divorț, acceptase invitația unui coleg divorțat. O cină la restaurant, un dialog pueril căci îi citise în priviri doar nerăbdare și neobrăzare. Un eșec urmat de un altul, două încercări ce-o deziluzionaseră concluzionând că mai toți o priveau ca pe o frustată scăpată din hamul unei căsătorii nefericite. Nu excludea sexul, dar sufletul îi era nătâng și deloc pregătit pentru nopți furtunoase de amor.

Timpul trecea neiertător și Iarina devenită tot mai închisă în ea, cu greu se lăsa urnită din casă. Insitase Jana, încercând să-i prezinte ”un băiat bun”, încercase una dintre vecine să-i facă cunoștință c-un vecin, profesor de matematică, un tip liniștit la vreo 40 de ani.

Ce să facă două nevoi?!

Da, se plimbară prin magazine, poposind prin librării, ieșiră la un film dar nimic mai mult. Răspunsese din amabilitate fiecărui gest calificându-l bunăvoință și o făcuse în special spre mulțumirea mamei sale, dar acum că ea plecase la București putea plânge în voie, putea lâncezi, ieși din casă doar pentru a merge la serviciu și strictul necesar.

Nu-i mai părea normală nici cochetăria. Iar din fărâma de zâmbet de altă dată mai dăruia doar fugare surâsuri.

Cu greu o recunoscu până și mama ei venită într-un weekend acasă.

-         Iarina, trebuie să ieși din starea asta, te vei îmbolnăvi. Uite în cutie am găsit două scrisori de la Ștefan, rosti ajungând-o din urmă. Cine știe de când zac acolo.

-         Nu mă interesează și luându-i-le din mână le aruncă nedeschise în pubela din fața blocului, pe lângă care treceau.

Luată prin surprindere și rămasă fără cuvinte, mama Iarinei, ridică capacul pubelei cu intenția clară de a le recupera. Dar acestea zăceau deja pe fund, îmbibate c-un  lichid urât mirositor. Le privi câteva clipe și neavând ce face renunță. Iarina se depărtase binișor și acum se oprise privind-o cu reproș.

-         N-ai făcut bine!îi reproșă și ea.

-         Oricum nu le-aș fi citit. Nu vreau să mai știu nimic de el. Îl urăsc.

-         A fost cea mai bună soluție. Crede-mă, deși nu ți-am mărturisit-o până acum... în sinea mea i-am mulțumit că ți-a redat libertatea. Tu, n-ai fi avut curajul să ți-o asumi! Te-ai fi complăcut în rol, așa cum am făcut-o eu cu doctorul, dar măcar eu v-am avut pe voi. Credeam că e de ajuns. N-a fost. Am fost doi nefericiți, fiecare în felul lui. E cumplit să trăiești fără iubire.

-         Care libertate mamă? Sunt mai prizonieră acum, ca atunci. Știam pentru ce trăiesc.

-         Chiar știai?!

Iarina nu-i mai răspunse. Se agăță de brațul mamei, plecându-și capul pe umărul ei ca un copil. La rândul ei mama se aplecă sărutând-o pe frunte.