Un petec de cer (21)

Iarina se întinse după telefon. Adunase mai multe recuperări și de două zile, nu ieșise din casă decât pentru o vizită la mama ei, o injecție făcută unei vecine mai în vârstă și câteva cumpărături. Ștefan era ocupat cu unul dintre micuții săi elevi.  Ea, lâncezise mai toată ziua, citind sau privind pe fereastră plutirea lină, ușor indecisă,  a  unei pelerine de fulgi.  

-         Spune-mi că n-aveți alt program. Vrem să trecem la voi, auzi vocea veselă a Janei.

-         Sigur. S-a întâmplat ceva?!

-         S-a întâmplat... ceva minunat. Vorbim când ajungem.

-         Bine, închise aceasta întrucât deja vorbea singură.

După aproape o  oră, liniștea molcomă din casa lor fu sfărâmată de intrarea tumultoasă a celor doi.  Jana  radia de fericire iar Virgil, cu brațele pline de sacoșe, abia mai  dovedea să  țină intacte florile ce zâmbeau parcă la fel de vesele.
De la intrare Jana i se aruncase pur și simplu în brațe și-ncă nu se dezlipiseră. Nu știa motivul  dar își imagină că era ceva colosal de acesta trece de la râs la plâns și iar la râs. Dintre noianul de haine o auzea murmurând ceva dar deloc inteligibil, dată fiind viteza, râsul, plânsul, toate grămadă.

-        Ce n-aș da să pot și eu, rosti Virgil cu o voce înceată, arătându-și brațele încărcate.

-         Scuze. Vă țin în picioare. Intrați. Ștefan vine imediat, tocmai ce s-a eliberat.

-        Sunt însărcinată, rosti aceasta dintr-o suflare. Am trecut de riscul celor patru luni. Avem promisiunea că va fi bine, continuă, nedând nimănui vremea să se dezmeticească.

-         Patru luni și n-ai spus nimic?!

-         Mi-a fost teamă. Nu fi supărată, Iarina. De asta am și alergat la tine. Voiam să fii prima care află. Știi că m-am mai lăudat prematur de două ori. De data aceasta am ales să așteptăm mai mult. Nu știi cum număr zilele, cum mă rog și sper să fie bine.

Ștefan scos din cameră de agitația din living se bucură și el alături de viitorii părinți.

Iarina surâdea fericită pentru împlinirea lor. Îi plăceau cei doi și-i admira pentru dragostea lor pentru binecuvântarea primită.

Virgil o privea pe Jana ca pe un odor de preț și părea ușor intimidat de bucuria lor, de Ștefan și cârjele lui. O singură dată se mai văzuseră, pe când era încă dependent de cărucior.

-         Mă bucur mult pentru voi, sincer. Vă felicit că n-ați renunțat. Nimic nu e imposibil când ne-o dorim din toată inima.

-         Acum o știu, o simt. Și ție îți datorez perseverența mea. N-am văzut om mai determinat ca tine. Dar să lăsăm vorbăria că am o foame...

-         Ieratați-ne c-am dat buzna. Ideea a fost să vă invităm în oraș dar căpoasa asta a spus că nu vrea alți martori la bucuria ei și iată-ne!

Ștefan se așezase pe un scaun, încercând să nu încurce foiala celor două femei.

-         Un copil, e o binecuvântare. Să dea Dumnezeu să fie bine și la al doilea tot aici să sărbătorim.

-         Ei, până la al doilea... vă așteptăm să ne urmați exemplul.

La auzul urării, Iarina surâse trist, coborându-și ochii în paharul cu bere, încercând să-și stăpânească lacrimile ivite.

Nici ei și nici lui Ștefan, nu le scăpă ghiontul strașnic primit de Virgil de la Jana.

Acesta privi nedumerit dar observând stinghereala de pe chipul celor doi, realiză că făcuse o gafă.

   O seară de discuții amicale,  presărată cu poveștile unui revelion făcut la munte. Fetele aveau multe în comun și ca atare conversația dintre ele nu ducea lipsă de subiecte, pe când între Ștefan, muzician și soțul Janei, patronul unui magazin de piese auto, nu prea existau preocupări similare. Nici chiar despre fotbal, sportul preferat al unuia și jucător într-o echipă de amatori nu puteau discuta pentru că Ștefan nu cunoștea nici numele echipelor din campionatul național, darămite numele jucătorilor.

Prezența lor în casa lor, participarea lui Ștefan, o mare reușită întrucât ani de zile  acesta refuza orice încercare de socializare, limitându-se la schimbul a câteva cuvinte cu părinții micilor lui elevi și acelea strict pe tema pregătirii, talentului, a reușitelor acestora.

După plecarea  viitorilor părinți,  Ștefan încercă s-o ajute la strânsul mesei dar cum mai mult o încurca  Iarina îi sugeră că muzica ar ajuta-o mai mult. Evitase s-o facă de față cu musafirii pentru că se temuse de-un refuz, știa că, el încă nu agrea cântatul în public. Abia o acceptase pe ea.

 Prefera ordinea,  a doua zi lucra, nu voia să lase nimic alandala. După amiaza o petrecea la cabinet iar seara când revenea  era mult prea obosită pentru a mai mișca ceva.

Cum termină totul înainte ca Ștefan să se fi oprit din cântat  se așeză cuminte pe canapea, masându-și degetele de la picioare.  De ceva vreme avea ceva probleme cu niște crampe musculare. Ignorase la început problema,  dar frecvența cu care se repetau o atenționa că era nevoie de-o serie de analize.  

Gândul și-l lăsase să  zboare pe sunetele muzicii. Uitând că erau într-un banal dormitor, Iarina se aștepta ca în orice moment să audă ropotele de aplauze și bisurile din concertele de altă dată. Considera în continuare că aceasta-și făcea o mare nedreptate prin izolare, pierduse mult timp cu recuperarea, primii ani de după nici nu privise pianul, ba chiar îi ceruse să-l vândă la un moment dat.

Habar n-avea când reîncepuse să cânte, știa că într-o zi venind spre casa auzise muzica răsunând prin fereastra întredeschisă. Totul încetase când apăruse uimită în cadrul ușii și mult timp nici ea nu îndrăzni a deschide subiectul. Apoi lucrurile veniră de la sine și Iarina spera ca-ntr-un viitor nu prea îndepărtat acesta să urce și pe scenă. Era conștientă că avea multe de recuperat, important era să-i revină curajul  și dorința de a o face. Captivă în visul ei, nici nu observă că acesta se așezase lângă ea, preluând masarea tălpilor. El ei, după ce ani de-a rândul,  ea sau maseorul angajat se preocupaseră în a-i ține circulația periferică activă.

Iarina se simți ușor descumpănită. Nu știa cum să reacționeze. I se părea un gest mult prea intim.  Ea o făcuse din considerente medicale ca o strictă necesitate pentru  prevenirea atrofierii musculare, una dintre cele mai grave urmări a formei de paralizie de care suferea.

-         Relaxează-te! E atâta tensiune în tălpile tale. Nu-i prima oară când te surprind masându-ți tălpile, degetele. Ai fost la medic?

-         Ei și tu! Pentru un banal cârcel? Mi-am programat niște analize. Sunt convinsă c-ar trebui să iau niște calciu, câteva vitamine... nu e nimic grav. Te-a deranjat venirea Janei? Așa e ea, vulcanică.

-         Nu m-a deranjat, chiar m-a bucurat. Un copil e o minune, e binecuvântarea menită să-mplinească dragostea dintre doi oameni. Sunt fantastici... abia aștept orele cu micuții mei învățăcei. Acum pricep de ce-ai ales pediatria, deși știu c-ai iubit chirurgia.

Iarina îl asculta uimită. Cu adevărat Ștefan, redevenise el. Acceptase cu greu orele cu cei mici.Accidentul îl înrăise.

-         Odraslele unor părinți dispuși să cheltuie oricât pentru a se lăuda cu ”talentata sa progenitură”.

-         Nu toți sunt așa, nu generaliza. Nu continua decât cu cei care merită într-adevăr, au talent și sunt dispuși să muncească, dar pricepe că orice bănuț e binevenit, îi replicase aproape răstit, enervată de răutatea debitată.

Și începuse să dea lecții, poate datorită tonului ei... sau poate... nici nu mai conta.

Iată, că astăzi îi plăcea compania micuților și se bucura pentru orice mic progres. De multe ori orele se prelungeau peste limita convenită.

Acum îl asculta  vorbindu-i despre fiecare, despre fericirea adusă de-un copil, descoperea fărâme din Ștefanul ei, din iubitul care-o aștepta pe treptele facultății, mereu c-o floare, mereu c-o sărutare, din cel care-o sprijinise învățând cot la cot cu ea pentru a intra la facultate.

Emoționată Iarina își abandonă picioarele în mâinile lui. Aparent fragile, dovedeau o putere nebănuită. Glasul lui curgea lin, povestind despre posibilitatea ca din toamnă să-și caute un post de profesor. Avea ceva în vedere dar încă...

Iarina asculta uimită. De când aștepta această clipă. Era un nou pas în lume, Ștefan îndrăznea. Cineva acolo Sus îi ascultase ruga, mai avea doar un pas până la eliberare.