Un petec de cer (19)

Era în anul doi de facultate când la etajul imobilului în care locuia  închirie o cameră, un student la conservator. Câteva săptămâni trecuseră unul pe lângă altul fără a schimba mai mult de un salut.

Un tip tăcut, mereu grăbit, pleca, venea, nici chiar baba nu știa prea multe despre el. Roasă de curiozitate, pândi poșta și constată cu uimire că acesta primea scrisori din orașul bunicilor ei. Un  plic bleu sosea c-o regularitate impresionantă și rar de tot câte unul alb mai burdușit c-un scris mult diferit. Se învârtise mult și bine pe lângă scrisorile de la cea care se semna I. Vasile, tentată să deschidă măcar una, dar se temu de babă. La orice greșeală o amenița cu aruncarea în stradă și nu putea risca, mai ales că aceasta îl îndrăgise pe studentul care o încânta în serile lungi de iarnă cu vioara lui.

-         Ei, dacă din lipsă de spațiu, n-aș fi fost nevoită să vând pianul ce desfătare ar fi fost să te ascult, cântând. Iar tu treci în camera ta să-ți faci unghiile, insensibilo! Niciodată, o doamnă... nu face așa ceva, în public!

Pe ea n-o impresiona scârțâiala aceea obositoare și nu pricepea de ce baba îl asculta ca drogată, mârâind ca  o cățea în călduri. Da, îi plăcea el și-o măcina că  nu primea nicio atenție. La un moment dat se întrebă dacă, frumușelul, nu era homosexual.

Înalt, c-un păr  ușor cârlionțat dar mai mereu atârnând alandala părea că nici nu observă lumea din jur.

”O situație ce trebuia neapărat schimbată!” decise Nina.

Deșteaptă,  pricepu repede că acesta era absorbit de muzică și că doar prin ea  se putea apropia de el.  Câteva întâlniri întâmplătoare în ținute destul de provocatoare, câteva întrebări despre preocupările lui, încercă multe. Nici astăzi nu pricepea de ce  el, când s-ar fi putut orienta către oricare dintre colegii, care mișunau pe lângă ea, copleșind-o cu atenția lor.

Nici pictorul căruia îi poza de ceva vreme, n-o mai atrăgea, relația dintre ei redevenind doar una profesională. Nu putea renunța la ea deși  ura mirosul vopselurilor. Era cea mai bine plătită slujbă de până acum iar ea avea nevoie de bani pentru haine, pentru un parfum fin, lucruri care întregeau imaginea unui om.

Își amintea și acum, camera lui. Pe unul din pereții camerei avea un poster cu Dinu Lipatti pe care stătea scris :” Muzica e un lucru grav”. De aici se legase prima lor discuție mai serioasă. Apăru și primul concert la care se arătă extrem de încântată să meargă și nu peste mult timp, primul sărut aproape șoptit. Încet, încet și aproape fără voia ei începu să-i iubească muzica și pe el. Se privea în oglindă constatând o altă Nina,  sensibilă, maleabilă...  zâmbind mult mai mult și iertând mult mai multe. Renunțase la ofensivă, la scutul de protecție în spatele căruia trăia de ani de zile.

Pentru prima dată în viața ei, simțea că nu trebuie să dovedească nimic.

Da,  se îndrăgostise de băiatul care n-o privea salivând, pentru care  sânii săi nu erau două redute  pe care el să-și arboreze steagul, care nu încercase niciodată  să-i bage mâna pe sub fustă. Se rușină, pentru singura și ultima dată în viața ei, pentru dorințele ei, pentru că-l dorise și încercase să-l vâneze, pentru ca odată sedus să nu-i mai arunce nicio privire. Și-l dorise trofeu!

Îi plăcea să atâțe bărbații și adora jocul cu focul. Știa că frumusețea conta și se autoeducase să profite de atuurile ei. Și iată cum,  scripcarul acesta cu ochi albaștri, furați din seninătatea cerului, răsturna clipă de clipă toate concepțiile ce și le făcuse despre lume.

Nu uitase niciodată nopțile de dragoste, buzele lui, ce se plimbau timid pe trupul ei, înfiorând și cele mai întunecate unghere. El o  învățase că-n foșnetul așternuturilor, trupurile nu duc o luptă ci-și desăvârșesc trăirile. Că sexul era împlinire și nu scop. 

Descoperise iubirea, parfumul florilor de câmp, oglindirea privirilor în tăcerea unui lac, căldura umărului de alături,  toate aceste lucruri și multe altele pe care le considerase prostii adolescentine. Trecuse de multe ori pe lângă îndrăgostiți privindu-i zeflemitor sau compătimindu-i. Totul era atât de nou pentru ea, până și faptul că  scâncea de plăcere când  mâinile lui   lunecau pe trupul ei ca un arcuș.

          Pe el îl considera primul bărbat din viața ei și nu pe cel care-o dezvirginase pe un colț de canapea după o petrecere, de la care își mai amintea doar durerea de cap de a doua zi. Aceluia, nici nu-i mai știa numele și se întreba uneori, râzând dacă-l știuse vreodată.  Cât despre partidele de sex cu pictorul, se născuseră dintr-un impuls erotic indus de indicațiile acestuia. Nimic altceva decât  două trupuri hăituite de-o animalică dorință.

Cu el, cu Ștefan, trăise altceva și-și dorea mai mult, dar pentru prima dată nu îndrăznea să ia. Încercase să-l tragă de limbă despre scrisorile ce-i tot soseau, dar nu află nimic și se bucură când, acestea încetară într-o zi. Îl voia doar al ei! O durea că acesta nu-i spunea niciodată ”te iubesc” pe care ea îl repeta până la epuizare, dar se consola că împlinirea pe care-o cunoscuse în brațele lui compensa banalitatea acestei replici, rostită mult prea ușor de  alții.

Îl iubea și se simțea iubită, ce nevoie era de cuvinte?! Ofereau ele mai multă garanție decât bucuria sărutului de dimineață, decât șoaptele sau gemetele înfundate când se temeau ca baba să nu-i descopere, frenezia cu care-l primea în ea, dorindu-l iar și iar?

Când o criză de pancreas a bătrânei le oferi aproape trei săptămâni de libertate, Nina  se mută în micuța cameră a studentului. Și totuși undeva în sufletul ei un freamăt de îndoială îi umbrea fericirea. Îl surprindea deseori căzut pe gânduri sau străpungând zarea de parcă ar fi vrut s-o străbată. Citise remușcare și vinovăție dar nu reuși să afle nimic despre frământările ce-l măcinau. Cum el se eschiva și-n câteva clipe redevenea  atent și drăgostos, Nina-și alunga și ea temerile.

Povestea lor dură până la finele anului școlar când vacanța îi despărți. Un adevărat supliciu, o vară fără el.

 Pentru prima oară în viața ei își dori să meargă în orășelul bunicii, dar nu mai avea la cine, bunica se îmbolnăvise și  locuia la una din surorile ei pe undeva printr-un oraș din Ardeal și nici hoașca de mătușă n-o lăsă, amenințând-o că dacă pleca, din toamnă n-o mai primea.

Vara anului 1991 trecuse cel mai greu pentru ea. Lipsa lui, culminând cu lipsa unei adrese... a unui număr de telefon...

Pretextase că va munci pe timpul verii, că abia obținuse  contractul visat, că azi putea fi în București și să se vadă iar mâine plecat spre celălalt capăt al țării, că șeful orchestrei impusese clauze clare în contract și că de el depindea viitorul lui în următorii ani.

Nina crezu totul. Cine nu-i credul în iubire?!

Dura de altă dată devenită mult prea umană, tremura de emoție, ori de câte ori primea o scrisoare de la el. O scrisoare, care la adresa expeditorului avea doar prenumele, neoferindu-i  posibilitatea de a-i răspunde. Dar vara nu era o veșnicie, își spunea încrezătoare. Trăise clipe minunate, îi aștepta o viață împreună iar apropierea toamnei o făcea să sară-n sus de bucurie.

Primise trei scrisori mari și late toată vara, citindu-le și recitindu-le ca o nebună. Îi vorbea despre muzică, despre planurile lui de a pleca din țară și Nina se și vedea pășind la brațul lui, pentru a cuceri lumea. Gândul la el o făcea să suporte mult mai ușor hachițele babei, devenită tot mai cicălitoare.

Dar începutul de octombrie nu-l readuse pe acesta în viața ei, degeaba tot inventa motive, sperând. Disperată, într-un final, îl căută la facultate, dar acolo după zeci de drumuri și  nenumărate rugăminți află că în vară absolvise, anul trecut fiind de fapt ultimul, nu penultimul cum știa ea.

A fost prima și ultima dată când a plâns în viața ei pentru un bărbat. A închis scrisorile de la  acesta într-o cutiță de lemn, ce încă o căra printre lucrurile ei, o păstra ca să-și amintească suferința îndurată, ca să nu uite niciodată că niciun bărbat nu merita!

Redevenită cea dinainte, înțelegând că iubirea nu era nimic altceva decât un laț care încolăcea personalitatea, își restabili prioritățile și reîncepu mai aprig bătălia cu viața.

Bântuind prin negura singurei iubiri din viața ei, se așeză pe pat privind la bagajele terminate. Cercetând ceasul constată că trecuse binișor de miezul nopții și Grig nu se dădea ieșit din bibliotecă deși aveau avion în mai puțin de șase ore.

Își puse pe ea una din cele mai incitante lenjerii și se strecură ca o felină în spatele acestuia. Stătu cuminte câteva clipe cât acesta să se îmbete cu mirosul ei și respirându-i agitat în ceafă, îl mușcă provocator de lobul urechii, neținând cont de încercarea acestui de a-și continua scrisul.

-         Ai milă, îmi pierd ideea, îl auzi pe Grig suspinând la  mușcăturile ei.

-         Ba din contra, o să ai mai multe... după tot ce ți-am pregătit acest week-end. Iar astă seară am de gând să-ți ofer doar un buletin informativ...

-         Vin în cinci minute, ceru el o minimă păsuire.

-         Nu plec nicăieri fără tine și luând paharul  în care acesta mai avea un strop de vin îl răsturna ca din greșeală pe fila albă, pe jumătate nescrisă.

-         Ninaaa...

-         Promit s-o rescriu eu, când ne întoarcem... e doar un mic accident, chicoti aceasta obraznic.

Ce-o stârnise astă seară, știa prea bine, dar rămânea doar secretul ei. Grig avea mâinile lui Ștefan, aceleași degete prelungi și aceeași sensibilitate în mângăieri. Îl dorea,  dar nu-l voia până ce nu avea să-i simtă palmele asudând de dorință și buzele fremătând însetate. Voia să-i  citească în fiecare privire disperarea, în fiecare răsuflare foamea de trupul ei. Îl voia lut în palmele ei, așteptând o nouă modelare ca o dulce binecuvântare. Prefera să joace pe terenul ei, cu regulile ei, ca partida de sex să fie cât mai reușită, spre încântarea amândurora.

Și era fericită. Grig se ridica la înălțimea așteptărilor ei.

Dar nici lui, ca niciunui alt bărbat cunoscut de la Ștefan încoace, nu-și mai dăruise  inima. Nici reîntâlnirea cu acesta, de câțiva ani mai târziu, nu făcu decât să tulbure, o clipă, apele.

Lucra încă în asociere cu Virgil și el se ocupa de tot ce presupunea organizarea unui turneu, dar reținut la pat de o gripă rebelă, o lăsă pe ea să preia frâiele. Speriată dar ambițioasă se implică până-n cele mai mici detalii și bineînțeles asistă la concertul din București. Înmărmuri când în culise la un moment dat îl zări pe Ștefan. Încercă să-l strige, parcă pentru a se convinge că nu visează, dar acesta n-o auzi, în foiala colegilor. Momentul lui de recital, pianul pe care acesta nu-l atingea ci-l adora...

Nu așteptă sfârșitul spectacolului, ieși în stradă, căci simțea că se sufocă. Plecă pe jos uitând de mașina de parcare, oricum era prea bulversată ca să poată conduce.  Pășea ca o nebună încercând să-și șteargă din memorie imaginea lui, chipul lui zâmbind publicului, mâinile lui... verigheta ce-i strălucea pe deget.

Idiotul, se însurase! O părăsise fără niciun cuvânt, fără nicio remușcare și se însurase... cu alta;  în vreme ce ea se topise de dorul lui, fiind nevoită să renunțe la ea, la inimă pentru a-i putea... ignora amintirea.

Bezmetică, colindă Bucureștiul până ce-și simți picioarele refuzând să se mai miște. Se privi atunci, într-o vitrină. Era jalnică, deplorabilă. Umerii căzuți, privirea golită, buzele tremurând a neputință, îmbătrânise subit. Nu-și amintea cum ajunse acasă. Și după zile lungi interminabile în care-și impuse să nu se mai gândească la el, îl căută. Mirarea lui, privirea vinovată...  zecile de întrebări adunate în nopți de dor, toate păliră în fața urii ce-o resimțea față de cea care i-l furase.

Nina tresări, auzi dușul oprindu-se. Avea ochii închiși, dar nu putea adormi. Se întoarse cu spatele. Grig întârziase prea mult și ei îi pierise cheful.

Acesta se urcă în pat îmbrățișând-o și sărutând-o delicat pe gât. Mai făcu câteva încercări, dar neprimind niciun răspuns, ascultă. Respirația Ninei, era uniformă, egală, semn că adormise. Se mulțumi s-o mai sărute ușor pe obraz și resemnat își puse capul pe pernă.

Nina zâmbi mulțumită. Grig nu trebuia să uite că fericirea lui stătea în puterea ei, că ea era șefa. Își jurase să nu mai permită niciunui bărbat să dețină controlul asupra ei.

Adormi spunându-și că  accidentul lui Ștefan, n-o bucurase, dar o răzbunase... poate dreptate divină.... pe el, pe  cea care i-l furase!

Atunci în noaptea aceea la spital când privirile ei și ale Iarinei s-au întâlnit, n-a simțit compasiune, nici măcar vinovăție. Dar a privit-o cu sete. A citit pe chipul acesteia suferință, disperare, nedumerire, multă teamă... în vreme ce-n sufletul ei se așternea indiferența. 

Acela a fost momentul când s-a vindecat de Ștefan și de orice alt bărbat din viața ei. Atunci și-a zidit sufletul, cu cărămizi din durerea altui suflet.