Un petec de cer (16)

Plecarea lui Vlad, devenită o certitudine, era pe buzele  tuturor în spital. Ca de obicei, fiecare schimbare era primită  și cu-n dram de reticență.
-         Pe ăsta îl cunoșteam și de bun și de nebun, auzi într-o dimineață, la vestiar, Iarina.
Venise cu vreo două ore mai devreme la serviciu s-o schimbe pe colega din tura de noapte care avea o problemă de sănătate ce-i reclama, periodic, prezența  la investigații și tratament în București. Odată echipată cu uniforma, își aruncă ochii spre oglinda fixată în ușa dulapului. Mai strânse șiretul pantalonului, slăbise vizibil, și-n ultima vreme hainele  cam picau de pe ea. Oftă, apoi își privi ceasul.  Avea  timp și decise să-și termine liniștită  cafeaua, luată de la automatul din holul principal, așa că se așeză iar pe bancă, sorbind cuminte din magica licoare în vreme ce mintea-i alerga nebună printre toate ale ei. 

Auzind continuarea discuției, înțepeni cu paharul în mână.

Locul în care asistentele își schimbau hainele de stradă cu cele de spital se afla undeva la subsolul clădirii în aripa de sud-est, compartimentată cu panouri sandwich în patru cămăruțe. Ea se afla în ultima și nici nu dădu importanța celor ce se discutau până ce nu-și auzi numele.

Nici chiar așa, nu îndrăzni să facă niciun gest,  jenată de faptul că fară voia ei se afla în postura celei care trage cu urechea. Nu recunoscu glasurile celor care vorbeau, nici n-ar fi putut, ea rar ieșea din sectorul ei și rar de tot participa la agapele altor secții. Accidentul lui Ștefan, situația materială o izolaseră încetul cu încetul și da, recunoștea și ea se izolase sau mai bine spus, își acceptase izolarea.

-         Ei lasă dragă, poate așa i-o mai scădea și protejatei lui din greață.

-         De cine vorbim,  soro?! De noua doctoriță de la ginecologie?

-         Pe naiba! Astea-s ca ciupercile după ploaie, multe răsar, iute trec  prin patul lui și la fel de iute dispar. Le schimbă ăsta ca pe șosete! Eu vorbesc de asistenta aia de la pediatrie. Știu sigur, fost printre cei propuși la ultima disponibilizare dar cine crezi că s-a luptat ca un paraleu pentru ea?

-         Nu știu de cine vorbești...

-         Fata medicului chirurg, silfida aia care trece spășită și tăcută ca o mireasă.

Iarina, înlemnită, asculta surprinsă. Habar nu avea că Vlad se luptase pentru ea, că lui i se datora faptul că mai avea serviciu. Ar fi mers în fața celor două să se dezvinovățească și să-l dezvinovățească și pe el, dar cum și de ce să demonstreze?! Era doar una din nedreptățile oamenilor care se pripeau în a judeca și a da sentințe; clipe din firescul vieții, trecea zilnic pe lângă ele și contrar a ceea ce spunea, undeva în suflet fiecare răutate săpa un crater, mutilând-o pe interior.

-         Aaa... Iarina?!

-         Da... are un nume ciudat, ca toate sfintele.

-         Nu e nimic între ea și dr. Vlad Dogariu. Las-o, că e destul de bătută de Dumnezeu. Ce crezi tu că-i ușor să ai la vârsta ei un bărbat paralitic, care n-o să mai meargă niciodată și care culmea, te-a mai și înșelat cu alta? Vai de pielea ei! Nu e fată rea, să știi iar taică-su doctorul, tu nu l-ai apucat...  dar a fost om mare. Am avut-o pe nepoată-mea internată la ea la salon și s-a purtat minunat cu ele. Cumnată-mea și acum o laudă. Mulți pacienți o vorbesc de bine și mulți nu l-au uitat nici pe tatăl ei. N-a avut și n-o să mai aibă spitalul nostru chirurg ca dr. Vasile.

-         Nu de ta-su vorbeam, eu, am auzit că a fost doctor bun. Dar m-a enervat că în loc s-o disponibilizeze pe aia, ne-a mai luat nouă un om de pe secție. Și nu cred că a făcut-o așa de amorul artei.

-         Și la urma, urmei e  treaba ei cu cine se culcă. Poate cineva s-o învinuiască?! E și ea om... dacă boul ăla și-a făcut de cap și-a pățit-o, ea ce vină are? Să zică mersi că nu l-a lăsat de izbeliște. Cât despre ginerică al nostru, nici eu nu m-aș da deoparte dacă aș fi fost cu câțiva ani mai tânără că tare mai e un bărbat frumos dr. Vlad. Hai că m-am țicnit ne mai aude cineva și nici nu facem că ne și trezim cu vorbele după noi.

-         Câtă vreme nu-s măritată, n-are cine mă trage la răspundere.

Auzi uși trândindu-se și chei răsucite, semn că cele două plecau. Iarina își șterse o lacrimă, aruncă paharul cu restul de cafea. Nu-i mai trebuia, mintea i se limpezise, se trezise instant.

Ce le făcuse, ea, celor două și altora, de-i puricau, așa, viața? Cu ce drept?! Acestea erau momentele când își ura micul orășel. Aici, toată lumea îi cunoștea povestea, mulți o priveau compătimitor deși niciodată  nu se lamenta de viața ei sau de greutățile prin care trecea. Erau doar ale ei! Nu plânsese în poala nimănui, îndurase cu stoicism fiecare nouă încercare. 
Se ridică de pe banca. Trecând prin dreptul lavoarului se opri pentru o clipă și-și udă fața. Se privi câteva clipe, apoi păși parcă mai gârbovită, spre locul unde o așteptau micii ei bolnavi. În lift salută tăcută  și nu învrednici pe nimeni cu nicio privire în plus.

Își preluă cuminte toată fișele trecând în revistă noutățile de peste noapte. Colega sa o privea insistent, dar nici ei, Iarina, nu găsi puterea să-i acorde mai multă atenție.

-         Pari abătută? Ești bine?!

-         Da.

-         Ștefan e bine?! A mai făcut progrese, erai atât de fericită acum exact o lună când am plecat ultima oară la București.

-         Suntem bine, amândoi. Mulțumesc de întrebare.

-         Bine, servici ușor. Ai grijă la micuțul din 516, care-i e singur fără însoțitor,  are încă febră.

-         Da.

Privind-o la fel de circumspect, Jana se depărtă de Iarina. Soțul ei dăduse beep, semn că acum pleca de acasă.  Se grăbi, abia avea timp de-un duș, făcut pe grabă în baia de la vestiar.

Iarina zări ca prin ceață silueta acesteia depărtându-se și parcă smulsă dintr-un somn se repezi în urma ei spre lift.

-         Jana, iartă-mă. Nu mă simt prea bine, dar o să-mi treacă. Drum bun și baftă să veniți cu vești bune. Iartă-mă, nu pleca îngândurată la drum! rosti îmbrățișându-și colega care bătea drumurile Bucureștiului de câteva luni bune, sperând că la definitivarea tratamentului va putea rămâne însărcinată.

-         Știam eu că nu ești bine, draga mea, spuse acesta aproape șoptit, răspunzându-i  la îmbrățișare.

-         Acum sunt. Lângă oameni ca tine, sunt! Drum bun!

Iarina se îndreptă spre salonul micuțului menționat de Jana. Întredeschise ușor ușa și ajutată de bruma de lumină ce răzbătea de pe hol se apropie de fiecare pat.

O mămică dormea îmbrățișându-și puiul iar o alta stătea rezemată de pervazul ferestrei.

O salută în șoaptă și se opri la patul celui cu stare febrilă.

-         E bine, acum. A adormit în sfărșit. Ce-a mai scâncit după ai lui.

-         Cred. Fetița dumneavoastră ce face? O găsesc destul de bine.

-         Daaa. Sperăm să plecăm astăzi, acasă. Abia aștept vizita de dimineața, priveam că nu se mai luminează.

-         Odihniți-vă, mai e până dimineață, adăugă Iarina ieșind la fel de încet precum intrase.

Aruncă o privire și prin celelalte saloane și cum totul părea în ordine se retrase în camera de gardă. Două colege priveau reluarea unei emisiuni, tot comentând de zor, cele prezentate.

Se așeză și ea pe  canapea, încercând să priceapă ce le înverșunase atât de tare. N-apucă să urmărească decât câteva secvențe că un telefon o chemă la parter unde sosiseră victimele unui accident rutier printre care și-un copil.

Inima i se strânse și coborî în grabă. Se bucură că puștiul scăpase doar cu câteva zgârâieturi și o contuzie la cap dar care  nu părea nimic grav. Pentru siguranță, doctorița recomandase internare,  urmând ca două zi să i se facă investigații mai amănunțite. 
Și starea părinților era bună. Doar mamei urma să i se pună în ghips un picior, în rest toți păreau a fi teferi.

Se bucură sincer, căci în ultima vreme nu era seară să nu aibă la internări, victimele unor accidente rutiere. Prea multe, graba și neatenția curma vieți în floarea vârstei.

Timpul se scurgea neiertător și nici nu avea timp să-l observe, făcând naveta între cele două slujbe și casa unde ajungea de multe ori, doar ca la un hotel, pentru baie și somn.

De gătit, gătea în week-end iar în timpul săptămânii doar mai încropea câte ceva. Oricum Ștefan mânca foarte puțin, iar ea mai mult ciugulea, uneori neavând timp nici să stea omenește la o masă. La curățenie o mai ajuta infirmiera angajată pentru Ștefan. Era atât de obosită uneori că abia avea timp să schimbe câteva vorbe cu acesta. Nu îndrăznea să-l întrebe dacă a mai făcut progrese. De câteva luni încoace devenise atât de închis în el. 

Descoperise întâmplător că aceasta primea niște scrisori din străinătate, probabil Elveția, dar se abținu să-l întrebe, mai ales că el păru destul de stânjenit când îi înmânase prima oară plicul. De regulă își desfăcea corespondența în fața ei, dar atunci îl îngrămădi într-o carte, așteptând, mai mult ca sigur, plecarea ei. 

Iritată de gestul lui, dar mult prea demnă pentru a o arăta, ieșise din cameră ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La vreo lună și ceva poștașul îi înmână un altul și Iarina putea să jure că nu erau singurele. Atunci nu mai catadicsi nici să i-l înmâneze ci i-l lăsă pur și simplu pe masa din bucătărie. Nici de acea dată Ștefan nu pomeni nimic.

Comunicau tot mai puțin și atunci destul de monosilabic.

Știa că la finele lunii următoare, trebuia să meargă la clinică pentru o nouă evaluare și spera atunci să afle care mai era situația lui. Dar faptul că încă nu renunțase la terapeut și cârjele pe care le  mai auzea, uneori, în puținul timp petrecut acasă, îi dădeau curajul să-și facă iluzii.