Un petec de cer (12)

Aniversarea mamei se dovedea cuminte, o după amiază liniștită cu toți cei dragi la masă. Era una dintre rarele ocazii când se adunau cu toți.

Răzvan se transferase de vreo trei ani în capitală, ca antrenor principal al unei echipe de baschet și de atunci se vedeau mai rar.

Amelia, soția lui, lucrase câteva luni ca economistă, dar nemulțumită de programul tot mai prelungit,  renunțase. Cum Răducu începuse școala iar soțul ei era destul de mult plecat cu echipa, se văzuse nevoită să preia ea și această responsabilitate.

Zile întregi frunzărise anunțurile în căutarea unui job în domeniul economic, care să se plieze programului ei. Dar nu reuși să găsească nimic care să–i convină. Se împiedicase atunci și de-un anunț prin care cineva oferea de lucru la domiciliu dar solicita persoane serioase cu pricepere în confecționarea bijuteriilor și accesoriilor manufacturale. Cum înclinare avea, ba chiar își făcuse singură destule accesorii reușite, Amelia sună programându-și un interviu.

Acum după doi ani,  timp în care urmase și câteva cursuri își amenajase acasă într-una din cele patru camere un mic atelier. Primea materia primă, modelele și termenul de livrare.  De câteva săptămâni avea chiar și o ucenică. De atunci și Răducu se învârtea mai toată ziua printre picioarele lor, oferindu-și ajutorul în timpul liber rămas de după teme.

-         E topit după Camelia.

-         Camelia fiind...

-         Fiica unor vecini. Mă mai ajută și mă uimește cu talentul ei. Avea dreptate mamă-sa când spunea că nu mai are nicio bijuterie în casă așa cum a cumpărat-o, că fie-sa le face și desface. O vreme n-am vrut s-o primesc. E un copil se poate răni. Și școala...

-         E încă elevă?

-         Da, elevă în clasa a zecea. E mare, ce credeai?  Dar lui nu-i pasă, se laudă peste tot că e iubita lui și ea îi cântă-n strună. Să-i vezi cum discută, despre noutățile din domeniul calculatoarelor, a touch screen-ului, a jocurilor playstation și mai nou a facebook-ului, sunt total pe lângă.  Privindu-i și ascultându-i realizez că îmbătrânesc, Iarina.

-         Daa... acum observ. Vai, Amelia, câte riduri ai în jurul ochilor și în colțul gurii! Vai, mie! ...adică ție!

-         Răutate mică, râse acesta de strâmbătura Iarina care mima o teribilă  îngrijorare.

-         Ești la fel de frumoasă și strălucitoare. Arăți splendid. Parcă nici n-ai fi mama zdrahonului cela, arătând spre Răducu.

-         Și tu ești frumoasă, dar nu-mi place paloarea chipului tău, de cearcăne ce să mai spun?! Și ești prea slabă, Iarina, mult...

-         Sunt bine, îi zâmbi Iarina îmbrățișând-o.

O iubea pe Amelia și-i mulțumea deseori lui Dumnezeu că Răzvan avusese noroc de-o fată bună. Ambii o ajutaseră foarte mult în perioada spitalizării lui Ștefan. Fără explicații, fără comentarii Amelia o înlocuise de multe ori la căpătâiul  acestuia, obligând-o să meargă să se odihnească.

Trecuse cu greu peste mutarea lor și-i lipseau deseori, dar se bucurase pentru ei. Ocazii ca acestea se iveau rar iar Răzvan muncise mult pentru tot ceea ce era acum.

-         De ce sau de cine râd fetele mele? interveni Răzvan atras de râsul celor două.

-         De tine. Spune sora-ta că am dreptate. Ți-a cam crescut burta iar chelia se vede  și de pe Lună.

-         Chiar?! I-ai făcut o listă sau le-a observat singură? se întoarse acesta spre Iarina care izbucnise iarăși în râs.

Un hohot de râs, parcă descătușat de grele lanțuri, umplu încăperea  atrăgând  privirile tuturor, asupra celor trei.

Aceștia probabil și uitaseră de ce râdeau, dar o făceau cu o poftă molipsitoare, aducând astfel un surâs pe buzele celorlalți.

-         De mult n-a mai fost atâta veselie în casa mea, rosti sărbătorita privindu-și copiii, deși niciunul dintre ei nu mai era copil. Parcă s-au luminat și pereții și apropiindu-se de ei îi îmbrățișă cu drag.

Doar Ștefan, captiv într-o discuție cu una dintre vecinele soacrei sale, rămase locului privind uimit spre soția sa, detașându-se  mental de șirul sfaturilor naturiste oferite, sau mai bine spus îndesate  de logoreica doamnă.

De-o veșnicie n-o mai auzise râzând așa, pe Iarina. Și ce frumoasă era! Râsul îi îmbujorase obrajii iar ochii îi sclipeau a fericire. Părea iarăși puștoaica de care se îndrăgostise. O și vedea așezată turcește în fotoliu, răsfoind preocupată niște albume.  Un profil superb. Părul adunat simpul într-o coadă i se revărsa când pe un umăr când pe celălalt. Lumea dansa, se distra, dar ea răsucea absentă o suviță, absorbită total de cartea din brațe. Din când în când strigată de cineva, ridica privirea, dar doar pentru câteva clipe.

Zâmbise atunci, privind-o. Părea decupată din alt univers. 
De câteva ori coborâse din liniștea palatului ei imaginar pentru a ajuta gazda la diverse treburi.

Când ajunsese în dreptul lui cu tava pe care mai era o singură cafea, o acceptă doar de frumusețea zâmbetului ei, deși la ora aceea numai un nebun ar mai fi  băut cafea. Ce contase insomnia din acel rest de noapte, ochii ațintiți în tavan?  Imaginea ei i se întipărise pe retină. Franchețea cu care îl privise, acel zâmbet ștrengăresc și mâna cu care-și tot răsucea suvița.

De dragul ei, ca să-l remarce se așezase și la pian.  Era într-una din incursiunile ei alături de gazdă și Ștefan își amintea uimirea acesteia la primele note, simțise cum privirea ei îi încălzise mâinile, atât de mult zăboviseră ochii ei pe ele. 
Dar se retrăsese cuminte în fotoliul, neștiind că el... doar pentru ea cânta. Printre siluetele celor adunați în jurul pianului pentru o  altă secundă privirile li se atinseră,  dar surprinsă să nimerească fix în ochii lui se intimidase, înroșindu-se ca acum.

N-o uitase dar o considerase prea copilă pentru el, o copilă frumoasă. Asta până la întâlnirea din librărie când copilul se dovedi a fi o adolescentă nu numai frumoasă ci și deșteaptă.

Ce îndepărtat  părea totul!

-         Pune totul la macerat.  Știe ea, Iarina, cum se face și ia câte o linguriță în fiecare dimineață pe stomacul gol, reveni acesta în prezent, adus de mâna vecinei care  îl bătea pe umăr, din dorința de a-și întări spusele.

-         Mulțumesc frumos. Am reținut. Acum mă scuzați, vă rog,  se retrase acesta.  

-         Da.  Poftiți, poftiți. Mi-a făcut mare plăcere să vorbim.

Ștefan surâse dând aprobator din cap și se apropie de fereastra camerei, privind atent trandafirul japonez al soacrei sale. Avea o floare în toată splendoarea ei, roșie perfectă, dar ce păcat că nu dura decât o zi.

-         E superbă. Privește codița aceasta  și ieri a avut una iar mâine cred că se va deschide bobocul acesta ce stă tupilat în spate.

-         Observ că are mulți boboci.

-         Știe că-l iubesc mult și vorbim mult noi amândoi, că tare e grea singurătatea.

Fără niciun alt cuvânt, Ștefan îi luă mâna și i-o sărută. Mama Iarinei era cea mai blândă femeie. Niciodată nu-i reproșase nimic deși ar fi meritat-o. Îi nenorocise viața, fetei ei. Multă vreme nici nu avusese curajul s-o privească în ochi, nici pe ceilalți membri ai familiei. Erau nedrept de buni cu el. Doar în privirea lui Răzvan citise un mare semn de întrebare, dar nici chiar acesta nu și-l exteriorizase. Se uniseră cu toții să-și sprijine fiica, sora. Erau o familie, o mare și adevărată familie, doar el se simțea un intrus.

-         E gata și friptura, anunță sărbătorita ajutată de Iarina. Haideți să luăm loc la masă.

Abia atunci Iarina observă că mai era un loc. Privi nedumerită spre tacâmul în plus.

-         E pentru Vlad, îi șopti mama ei, surprinzându-i privirea. Sper să poată ajunge. E plecat în capitală.  Pare că se pregătește de-o avansare. De regulă trecea mai devreme pe la mine dar acum am insistat să ia parte la mica noastră reuniune.  Sunt tare bucuroasă pentru el.

-         Am auzit câte ceva... dar...  

-         Știu că nu face parte din familie, dar eu așa îl consider, iar doctorul a ținut foarte mult la el. Așa că Răzvan, o să te rog să te comporți civilizat, îi șopti discret acestuia. Ce-a fost, a fost...

Deci  nu uitase de ziua mamei. Umbla bârfa prin spital că în mai puțin de două luni acesta va pleca și deja se făceau pronosticuri privind înlocuitorul. 
Fără voia ei, Iarina simți o tresărire.
Se spuneau multe, iar ea nu pleca urechea la tot, dar de vreme ce și mama știa ceva, erau toate șansele să fie adevărat.