Un petec de cer (6)

Cuvintele-i păreau străine și nici măcar de-o scuză nu putea lega câteva sunete. La rândul lui, bărbatul din fața ei tăcea, cercetând-o cu inocența primei întâlniri.

Se priveau hipnotizați ea ținând strâs în mână cele două cărți recuperate de pe jos, iar el mângâind mecanic coperta celei de-a treia, încercând a îndrepta îndoitura pricinuită de cădere.

Cum cuta dintre sprâncenele bărbatului se destinse, Iarina realiză că acesta o recunoscuse și iarăși își dori să se deschidă pământul în fața ei. Nu era nici neîndemânatecă, nici neatentă și totuși uite,  era a doua oară când se afla într-o situație stânjenitoare în fața lui. Îndrăzni să schițeze un surâs, ca răspuns la privirea lui ce încă o cerceta cu  o blândă căutătură, ușor stranie pentru cum ar privi un  străin către neavenita care într-un răstimp atât de scurt  reușise  să-i bulverseze pașii, existența.

- Bună ziua. Cu adevărat trăim într-o lume mică, îndrăzni Grig zâmbind, pentru  a destinde chipul femeii din fața lui, vădit jenată de acestă nouă postură.

- Nedrept de mică pentru disconfortul pe care, iarăși, am reușit  să vi-l creez.

- Cum tot ce se termină cu bine e o întâmplare fericită...  îndrăznesc să afirm, că e  o plăcută revedere. O fi știind ea, viața, de ce ne tot aduce împreună.

- Bine ar fi dacă mi-ar strecura și mie câteva indicii despre script, căci până una alta eu am avut doar roluri de piază rea.

- Piază rea?! repetă el vizibil distrat de îmbufnarea ei.

Iarina zări, în vitrina librăriei,  cum Nina ieșită din magazin ca proaspăt posesoare, mai mult ca probabil, a cizmelor probate se îndrepta către ei.
  O lăsă să se apropie cam la doi metri  apoi i se adresă bărbatului din fața ei care-o privea destul de familiar.

- Asta așa, ca să știți la ce să vă așteptați o  dată viitoare, replică scurt Iarina întinzându-i cele două cărți.

- Anticipați așadar o a treia întâlnire? rosti acesta privind în urma ei oarecum intrigat de graba cu care aceasta scurtase dialogul.

Se auzi strigat de soția sa și se întoarse docil căci aceasta deja ajunsese în fața lui.

-         Habar n-ai, peste cine am dat sau mai bine spus cine a dat peste mine că era să mă facă una cu pământul.

-         Chiar așa? intră acesta în jocul lui. Ia uimește-mă! continuă apucându-l de braț pentru a-și marca teritoriul în fața Iarinei despre care bănuia că îi privește de undeva dintre rafturile librăriei în care dispăruse.

-    Știi accidentul de acum trei săptămâni... Ei bine, m-am ciocnit cu aceeași doamnă. Culmea coincidenței, nu?! Care era probabilitatea...

-     Poate o confunzi, îi temperă Nina debitul verbal. Știi dragule, aici în provincie toată lumea arată al fel și se îmbracă tern, banal. N-au evoluat dragule de asta și-au rămas în provincie, continuă arătând demonstrativ în jurul ei.
-   Nuuu, doamna de care-ți vorbesc nu e deloc banală, chiar dacă e cum spui tu o provincială. Are o privire inteligentă, un zâmbet delicat, atitudine... Sunt convins că s-ar distinge din mulțime chiar și-ntr-o uniformă, continuă ca pentru el Grig căci soția sa deja îl ignora, comutându-și atenția telefonul mobil.

 Știa ce urma. Va începe una din discuțiile ei interminabile cu una dintre prietene ei, lăudându-se cu ce și-a mai cumpărat, bârfind pe cine apucau. Va lăsa aparatul de la ureche aproape de București și atunci forțată de piuiturile bateriei, văicărindu-se până la lacrimi că blestematul de telefon se descarcă când ți-e lumea mai dragă.

     Până atunci avea vreme să se gândească în tihnă la reîntâlnirea cu doamna, o reîntâlnire care în ciuda împrejurărilor chiar îi făcuse plăcere. Straniu sau nu, dar chiar i-ar fi făcut plăcere o continuare a dialogului. Și dacă Nina n-ar fi avut temperamentul ce-l avea, poate c-ar fi îndrăznit să intre după ea în librărie, să facă cunoștință cu toții, eventual la o cafea. Dar nu, soția sa se considera mult prea superioară multora, lui în primul rând și paria că n-ar fi ratat ocazia s-o facă pe biata  femeie să se simtă prost. Deși era posibil să iasă ceva scântei pentru că  necunoscuta nu părea o femeie ușor de îngenuncheat. În ciuda situațiilor în care se întâlniseră simțise demnitate și atitudine, trăsăturile unei femei hotărâte, cu principii și puncte de vedere clar conturate.

     Șofa gândind, ascultând muzică încercând să ignore chiocotelile neveste-sii. Exact cum anticipase la câțiva kilometri de București, aceasta închise radioul, trântind cu năduf telefonul ce-și dădea ultima suflare.

-         Și ce spuneai dragule de doamna? A dat peste tine? Femei fără educație care habar n-au cum să se comporte în societate, dragule. Provinciale...

-      Nu mai contează, dragă, îi dădu el dreptate pentru a încheia subiectul. Va rămâne o ilustră necunoscută dintr-un orășel de provincie... Nici măcar nu știu cum o cheamă, continuă realizând că lansase replica pentru a-i ține hangul nevestei, dar acesta era, în fapt, adevărul.

-      Fără doar și poate. Trăiește sufocată, va muri contabilizându-și frustrările, aruncând vina pe umerii cuiva așa cum îi va dicta lașitatea vieții duse.

-     Faci referire la doamna aceea sau exprimarea ta e de ordin general? întrebă acesta nedumerit, simțind că intonația-i devenise alta.

Întoarse capul spre soția sa care privea undeva departe prin parbrizul mașinii și până să primească răspuns, se completă singur:

-         O cunoști? Poate chiar vă știți. Nu pare a fi prea mare diferența de vârstă dintre voi.

-   Eu?! De unde până unde?! veni replica ei oarecum iritată.

- N-am afirmat, nu sări așa, am presupus. Nu spuneai tu că-n orașele de provincie toată lumea cunoaște pe toată lumea. Și m-am, gândit că poate în timpul vacanțelor  la bunici...
-  Știi ceva? Hai să schimbăm subiectul. Ce-ți veni să acorzi atâta importanță unei necunoscute pe care n-o vei mai vedea în viața ta?!
-          Ai dreptate, ca-ntotdeauna, rosti el întorcându-se la gândurile lui. 

Ca și data trecută, vizita în micul orășel îi făcuse plăcere. Găsise aer de respirat, văzuse oameni zâmbind. Era convins că aici s-ar fi regăsit și pe el. Trebuia să vorbească neapărat cu Adelaida. Era singura la care putea apela.