Un petec de cer (10)

După terminarea facultății, Nina lucrase într-o firmă privată  unde  avansase repejor, astfel că la niciun an de la angajare era  director de marketing.  Doar titulatura grozavă, erau spusele ei, deoarece financiar nu câștiga mai mult decât un agent de vânzări. Nu-i știa prea bine povestea, cert e că plecase de acolo și se ocupa cu organizarea și promovarea unor evenimente artistice, concerte. Făcea asta de ceva vreme, în asociere cu cineva, dar cum niciodată nu-i plăcuse să fie pe locul doi, se dezise și de acest parteneriat.

 Ambițioasă din fire își încropise în scurt timp propria firmă. Lucra mult la imaginea și promovarea firmei sale, investind mai tot ce câștiga. Bănuia că erau  venituri notabile căci o auzea vehiculând niște sume frumușele, dar niciodată nu-l interesase aspectul financiar și nici bârfa conform căreia aceasta se agățase de gâtul lui pentru că era mai înstărit. Că poate starea lui materială îi asigurase surplusul de încredere, atât de necesar în afaceri era una, dar știa că Nina e capabilă să-și facă proprii bani, o văzuse negociind, o văzuse semnând contracte și asumându-și responsabilități, care pe el l-ar fi doborât. Era o femeie puternică, poate mult prea puternică pentru el, care-și dorea un trai liniștit, copii și timp pentru pasiunile sale.

Își aminti când o invitase la un sfârșit de săptămână pe o baltă, unde câțiva dintre prietenii săi organizau periodic o partidă de pescuit. O adevărată eroare, căci făcuse spume și fiersese pe dinăuntru. Nu voise cu niciun chip să pună mâna pe undiță, să mănânce din borșul de pește făcut acolo, pe malul bălții. Prima și ultima dată în viața ei, pentru că nu mai acceptase niciodată. Ca să evite  o plecare în Deltă în anul următor, își prelungise voit o deplasare, întorcându-se în țară la o zi după. Era dedicată muncii sale și-i plăcea să fie mereu în centrul atenției. Ura încălțămintea fără toc, capoatele de casă și mirosul de ceapă prăjită. Renunțase de mult la a găti. I se părea inutil să-și piardă timpul în bucătărie când putea angaja pe cineva care chiar se pricepea.

-         De ce-ar trebui să mă prefac într-o gospodină desăvârșită? Nu sunt bună. Nici mama n-a fost un talent, noroc de mamă-sa, bunică-mea, că muream de foame pe baza ei. Mie îmi place să alerg, să cunosc oameni, să negociez și să organizez. Asta sunt eu. Nu m-am născut să mă joc de-a bucătăreasa, menajera.

Mereu îngrijită, mereu atentă cu ce mânca, avea un corp superb. Era la curent cu tot ce se petrecea prin capitală și mereu dornică să afle.

-         Nu obosești, niciodată? o întrebase el în glumă, uimit de cum schimba telefoanele între ele.

-         Nu-mi permit, să obosesc!Am atâtea de făcut și prea puțin timp de trăit.

-         Cum vine asta?!

Dar răspunsul nu-l aflase nici până în ziua de astăzi. Așa făcea Nina de câte ori discuțiile deveneau prea serioase. Le muta în dormitor, iubind și dăruindu-se,  arzând de dorințe ca o torță.

-         Mai mult ca sigur, într-o altă viață am fost curtezană, râdea cu poftă când cobora din pat grăbindu-se spre alte telefoane.

O cunoscuse la  concertul unui celebru chitarist. Un amic  se căpătase c-o  invitație, dar  cum o deplasare neprevăzută îl împiedica s-o onoreze, i-o pasase lui. O aruncase într-un sertar, gândindu-se la rândul său, dacă să meargă sau nu. Ca de obicei ajunsese târziu și se învărtea în hol în căutarea  unei plasatoare care să-l ajute cu locul. Încercase la cel de la ușă, dar acesta îi indicase o  blondă super elegantă aflată în celălalt capăt al holului. Păși către ea,  dar observă că aceasta era prinsă într-o convorbire telefonică  și renunță. Se strecură încet în sală, concertul  începuse. Avea de ales: ori să renunțe, ori să-l asculte în picioare căci din locul în care era nu observa niciun loc liber.

-         De ce stați în picioare? auzise la un moment dat pe cineva, în spatele lui

-         Am o invitație, dar n-am idee cui m-aș putea adresa pentru îndrumare.

-         Invitațiile au locuri la balcon, venise replica acesteia. O să vă conduc.

O urmase mirat de atâta amabilitate. Îi indicase una dintre loje și începu iarăși să vorbească la telefon. El intră privind uimit că era singurul ocupant. Pe la jumătatea spectacolului ușa se deschise și blonda de mai devreme se așeză pe scaunul din spatele lui, aruncându-și pantofii cu năduf. Cum unul dintre tocuri lovise piciorul scaunului lui, se întoarse nedumerit.

-         E vreo problemă?!

-         Scuzați-mă, nu! Doar eu, c-am venit cu pantofii nepotriviți și asta mă omoară, aplecându-se pentru a-și recupera pantoful buclucaș. Îmi cer mii de scuze pentru neplăcere încălțându-se. Gata, nici n-o să știți că mai sunt aici.

-         E greu să vă ignore cineva. Din partea mea nicio problemă, arătând spre pantofii, pe care aceasta de voie, de nevoie îi încălțase.

Abia acum în liniștea semiîntunericului reuși să observe că împărțea loja c-o femeie extrem de frumoasă. Își lăsase capul pe spate, masându-și zona cervicală cu ambele mâini, în vreme ce sânii îi tresăltau într-un amplu decolteu. Nici picioarele nu arătau rău, după cum observase. Nu reuși să localizeze o verighetă pe mâna acesteia așa că își spuse de ce nu?!

După divorțul de Mariana, trecuse prin câteva aventuri, câteva relații dar din toate se retrăgea când legătura devenea prea strânsă și se auzeau clopote de nuntă. Scrisul devenise logodnica lui oficială, restul doar iubiri de-o clipă și de ce nu... muze. Iar de muze era nevoie tot timpul.

Deși obosită, Nina observase privirile insistente ale acestuia și-și propusese să se amuze cu el, căci urât nu era și prost nu părea. Avea o distincție în gesturi și-o căldură în priviri, aproape nespecifică bărbaților, sau cel puțin celor prin patul cărora trecuse.

Și se amuzară așa de bine împreună că în mai puțin de o lună, aceasta era mutată la el  iar peste alte două se căsătoreau. Cu ea nu te puteai plictisi, mereu energică, mereu plină de viață, mereu în schimbare.

Căsătoria lor stârnise rumoare și nimeni nu le dăduse mai mult de un an dar iată, trecuseră aproape cinci. Deși, dacă ar fi stat să scadă deplasările ei, plecările inopinate, cu greu ar fi putut însuma trei ani de conviețuire efectivă. Se  bucura  că de ceva vreme încoace plecările ei nu mai erau așa lungi și dese. Asta îi dăduse speranța că vor avea în sfârșit copilul dorit, deși ea îi tot repeta că e încă, prea tânără ca să aibă copii.

-         Mi-aș dori un copil, dar să semene cu tine. Ce ne facem dacă seamănă cu mine?

-         Mai facem repede unul și sigur unul din doi, va semăna cu mine. Sau poate al treilea?

-         Trei copii? ar fi un adevărat coșmar, dragul meu. S-ar alege praful de trupul meu angelic, își dădea ea ochii peste cap. Și nu m-ai mai iubi, nici eu nu m-aș mai iubi.

-         Ba te-aș iubi.

-         Ba nu! L-ai iubi doar pe el, pe copilul nostru. M-aș simți o intrusă între voi.

-         Din păcate așa încep să mă simt eu, în acest du-te vino, venise și replica lui, dar mult prea târziu ca ea s-o mai audă căci atenția îi era solicitată de vreo nouă convorbire.

Nina era o femeie pasională, născută să iubească și să fie iubită. Ardea ca o flacără în brațele lui mistuind totul în jurul ei. Logica îi spunea că Nina era ceea ce și-ar fi dorit orice bărbat. Da, în intimitate era la fel de aprigă și făceau dragoste până la epuizare, dar lui... nu-i mai era suficient. Ea se schimbase, el se schimbase... numai că o făceau fiecare într-o altă direcție. Își simțea deseori  sufletul infirm.

Și totuși o iubea, Nina  încă îl fascina. În joacă o alinta ”cameleonul meu” iar ea-l iubea cu patimă ca pe singurul bărbat al lumii, deși câteva zvonuri răutăcioase  îi puneau acesteia destule, în cârcă, printre ele și-o poveste destul de tragică, un iubit care și-ar fi pierdut viața din cauza ei. Dar și de-ar fi fost așa lui nu-i păsa de viața trăită de aceasta  înainte de a fi împreună și nici gelos nu fusese vreodată.

Pășea mândru la brațul ei și se simțea măgulit de privirile celor din jur pentru femeia ce-i stătea alături. Era o femeie extrem de frumoasă, o femeie conștientă de frumusețea și atuurile ei. Știa să se facă plăcută când voia și spre deosebire de el, era mult mai sociabilă. Era ceea ce lui îi lipsea cel mai mult, dorința de a reuși, iar lui îi era comod în umbra ei.