Un petec de cer (3)

      Erau câteva din zecile de gânduri care-i treceau prin minte în timp ce sacoşele, atât de încărcate, îi tăiau palmele.     
        Aruncă o privire spre brutăria de vizavi și amintindu-și că dimineață nu mai erau decât câteva felii de pâine, se repezi pe trecerea de pietoni. Ca dintr-un vis o ajunseră ecoul unor frâne şi câteva ţipete. Realiză într-o clipită că se afla în mijlocul drumului și abia atunci observă culoarea roșie a semaforului. 

- Femeie unde ţi-e capul?! Ce naiba faci, nu vezi semaforul? Vrei să mă bagi în puşcărie?! Ești inconștientă... femeie?! ...sau ești pur și simplu nebună?

- Îmi cer scuze, murmură intimidată de avalanşa de injurii.

            - Scuze?! Cred că glumești. Puteai fi moartă, acum. Îmi tremură și mâinile și picioarele. Ai țâșnit dintre mașinile astea atât de aiurea parcate, mașini pe care al naibii, nu le ridică nimeni... nu te-am văzut, sau te-am văzut și am crezut că te oprești. Nici nu mai știu, nu mi s-a mai întâmplat așa ceva... se lamentă, apropiindu-se de ea. Înțelegi că mi-ai sărit efectiv în fața mașinii?

         Înclină tăcută din cap și așteptând aprobarea lui făcu câțiva pași spre trotuarul din spatele ei. Era vinovată. Ce-ar fi putut spune?!

Ea însăși era atât de speriată că-și simțea toate extremitățile când reci, când mult prea fierbinți dar încerca să pară bine. Tremura toată, picioarele o lăsau și se rugă să nu leșine acolo.

Omul acesta, Dumnezeu... ar fi murit nedrept de tânără, ar fi murit prosteste... 

O intimida deznădejdea din privirea lui și tot vacarmul iscat. Tăcea. Și-ar fi cerut scuze de mii de ori dar era inutil și probabil, n-ar fi făcut decât să-l înfurie mai tare așa că, tăcea.

        Se priveau neputuncioși, el nervos, ea cerându-și iertare din priviri. Între ei, câteva clipe de liniște risipite ca un fum când vocea unei femei la fel de revoltată, se năpusti de dincolo de geamul coborât brusc.

- Chioara dracului, eşti idioată?! Dacă vrei să mori…aruncă-te într-o prăpastie,  nu trage şi pe alţii după tine! Fă-ți un control la cap, sigur ai o doagă sărită. Meritai să crapi, tâmpito! Hai, Grig că dau alții peste noi din cauza unei demente. Las-o naibii de nemernică! Bine că n-a pățit nimic, continuă adresându-se bărbatului, aceeași voce pițigăiată.

          Ignorându-i țipetele, bărbatul se urcă și trase mașina pe dreapta într-o alveolă, ce se eliberase, pentru a nu mai încurca și traficul altora.
         Iarina tresări și mânată de un implus venit din adâncul ființei sale făcu câțiva pași spre mașină. Timbrul femeii venea dintr-un coşmar. Închise ochii, respirând adânc ca la vederea lamei reci, a ghilotinei. Aceeași arcuire forțată a vocalelor, același accent... nu, n-o putuse uita! Cum ar fi putut?!

        Întoarse capul în direcţia respectivă şi privirile li se întâlniră câteva secunde. Uitând de greutatea sacoşelor de tremurul încă puternic al picioarelor, Iarina înfruntă tăcută privirea celei ce-o apostrofa, înjurând-o ca la uşa cortului, până ce aceasta amuți, retrăgându-se în maşină, separând repede spaţiul dintre ele cu fumuriul ferestrei. O zări prin parbriz cum scormonea agitată prin poșetă în vreme de pe sub gene încă o privea uimită. Rămase câteva secunde bune cu privirea încă prinsă de parbrizul mașinii. De sute ori își imaginase o întâlnire dintre ele, adunase atâta furie... și totuși, astăzi, renunța și-o ignoră întorcându-se spre şoferul, ce mult mai calm, revenise lângă ea.

       - Din suflet vă rog să mă iertaţi. Eram atât de absorbită de gânduri că nici n-am realizat că-i roşu. Pot spune că astăzi, norocul meu aţi fost dumneavoastră. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi mulţumesc.

         Era prima oară când privirile li se întâlniră cu adevărat. În ciuda staturii impunătoare, bărbatul din fața ei avea o privire superbă. Doi ochi cenușii umbriți de gene dese o cercetau curioși de sub arcuirea blajină a unor sprâncene ce redeveniseră pașnice. 

- Eu îmi cer scuze pentru ieşirea de adineauri. Sunteţi bine?! Vreţi să mergem până la spital?! rosti acesta, rușinat de înjuriile aruncate la prima furie.

- Nu. Nici nu m-aţi atins. Sunt bine. Mai mare a fost sperietura, rosti mimând un surâs, spre a stinge incidentul care strânsese lume ca la circ.

- E o bancă aici, în faţa şcolii, vreţi să vă aşezaţi… sau permiteţi-mi să vă însoţesc până acasă. Locuiţi departe?! 

- Nu… nu e nevoie, locuiesc în cartier. Traversam spre brutărie. E cea mai bună pâine din oraş. Vedeţi-vă de drum şi mulţumesc… datorită atenţiei dumneavoastră sunt teafără şi-n viaţă, continuă ea întânzându-i prietenește mâna. 

- Da. Am auzit că e cea mai bună pâine din orașul dumneavoastră, rosti şi el mecanic, uimit de naturalețea gestului femeii. Curentat de claxonul mașinii, eliberă mâna femeii și aruncând o ultimă privire spre sacoşele destul de numeroase ce-i atârnau acum îngrămădite în cealaltă mână, se urcă în maşină şi demară uşor, stingând astfel orice urmă a incidentului.

Totul durase câteva minute dar parcă trecuse o veșnicie. Iarina privi în jurul ei şi observând încă privirile curioase ale unor spectatori le surâse timid parcă cerându-şi scuze pentru panica provocată. Aşteptă cuminte să se facă verde şi-şi reluă drumul. Remarcă privirile dojenitoare ale altor privitori dar le ignoră şi intră în brutăria în care doamna îi pregătise ca de obicei o pâine neagră, uşor rumenită.

Încărcată cu înc-o sacoşă porni către casă. Păşea mecanic căci reîntâlnirea de mai devreme o bulversase mult mai tare ca gândul c-ar fi putut muri.
Intră în casă şi după ce se eliberă de povara cumpărăturilor se opri ţintuind oglinda din baie.

- Tu eşti, Iarina?!

- Da, Ştefane, răspunse închizând repede uşa în urma ei căci auzi scârţâitul scaunului cu rotile.

- Eşti bine? 

- Da, sunt bine. 

Urmară câteva minute de linişte după care binecunoscutul zgomot, o anunţa că Ştefan se întorsese în cameră.

Îşi dădu câteva mâini de apă pe faţă şi se privi. Nu chipul şi-l cerceta aşa că închise ochii resimţind mai acut toată arsura rănilor nevindecate.
         N-o mai ura pe Nadia dar nici nu uitase nimic. Nimic din jurul ei n-o lăsa să uite, scârțâitul scaunului lui Ștefan, cioburile unor vise... și sunetul unui telefon în miez de noapte.