Tăceri

Acum, la acest nou final, arunc o privire peste umărul vremii. Pe rând zăresc și ploi și soare, lumina ce răsare dintre umbre, arcuindu-se maiestuos peste toate câte le-am trăit.

Cum ne-a fost?! O știe fiecare.

Nu-mi plac bilanțurile, așa cum nu-mi plac despărțirile.

Mă iartă dacă uneori m-am rătăcit de tine și-n mine m-am ascuns, tu știi... enorm, m-a durut vara ta. O vară din care nimic, n-a mai fost la fel.

Și-n toamna ce-a trecut durerea m-a însoțit stingheră. E poate firesc, din firescul lumii ca la un moment dat să ne despărțim de părinți, dar e așa de greu.
Mi-e dor de tine, tata. Mi-e dor de privirea ta și cuvintele ”fata mea”.
Am plâns și astăzi și probabil voi plânge și mâine, mă doare c-ai plecat atât de brusc, lăsându-ne pe toți cu mult amar în suflet.

Nimic nu mai e la fel, dar încerc să zâmbesc căci știu... așa ți-ai fi dorit, tu, optimistule mereu  îndrăgostit de viață ce niciodată nu te lăsai doborât. Te ridicai... habar n-aveam cum de găseai putere dar înfruntai fiecare nouă cumpănă spunând: astea-s valurile vieții!Și tu o știi, au fost momente-n care te priveam neînțelegând atâta detașare. Acum știu, nicicând n-a fost așa ceva. A  fost pofta de-a trăi, capacitatea de-a înfrunta râzând, nevoia de fi tare pentru cei din jur, înțelepciunea de a accepta ce nu mai poate fi schimbat.
Erai vulcanic. Oare de ce mă mir c-așa sunt și eu?!
Erai vesel. Și eu o folosesc adeseori.
Erai simplu. Doar eu mă complic inutil.
Erai acasa mea întreagă. Acum doar mama mi-a rămas, m-apasă dezrădăcinarea.

Mă rog să-ți fie bine,  să-i dai putere mamei să treacă peste lipsa ta, să nu ne uiți nicicând, tăticul meu! E primul an când nu-ți pot ura nimic!

E primul an când nu mă pot bucura cu adevărat, voi zâmbi celor din jur, căci viața merge înainte, voi închina un pahar cu toți cei dragi dar la miezul nopții voi privi spre cer, acolo spre acea stea de unde tu și frățiorul meu ne veți veghea mereu. Dumnezeu să vă odihnească!

Mă veți ierta cei ce citiți, că vă împovărez cu ale mele gânduri.

Zâmbiți și bucurați-vă de cei dragi, nimic nu contează mai mult decât ei.

Un an mai bun și multă sănătate, vise împlinite mii, cât mai multe bucurii.

Un petec de cer (17)

Aflase de câteva zile bune că în seara de joi a acestei  săptămâni, se organiza o mică petrecere de bun rămas și că tot personalul era invitat să participe. Una dintre doctorițe inițiase și o strângere de bani pentru cumpărarea unui cadou. Suma era simbolică și Iarina contribui cu drag. Până la urmă se bucura pentru Vlad. Acesta reușea ce nu reușise nici tatăl ei și nici ea...  Și-o merita!

La petrecere nu avea de gând să meargă, mai ales după discuția auzită cu câteva saptămâni în urmă. Era convinsă că cele două nu erau singurele și nu voia să mai alimenteze cu nimic, poveștile pe seama ei și a lui Vlad. Indiferent de  divergențele avute, ea îl considera un doctor bun, un manager cu experiență,  deschis la nou și la comunicare.

Un petec de cer (16)

Plecarea lui Vlad, devenită o certitudine, era pe buzele  tuturor în spital. Ca de obicei, fiecare schimbare era primită  și cu-n dram de reticență.
-         Pe ăsta îl cunoșteam și de bun și de nebun, auzi într-o dimineață, la vestiar, Iarina.
Venise cu vreo două ore mai devreme la serviciu s-o schimbe pe colega din tura de noapte care avea o problemă de sănătate ce-i reclama, periodic, prezența  la investigații și tratament în București. Odată echipată cu uniforma, își aruncă ochii spre oglinda fixată în ușa dulapului. Mai strânse șiretul pantalonului, slăbise vizibil, și-n ultima vreme hainele  cam picau de pe ea. Oftă, apoi își privi ceasul.  Avea  timp și decise să-și termine liniștită  cafeaua, luată de la automatul din holul principal, așa că se așeză iar pe bancă, sorbind cuminte din magica licoare în vreme ce mintea-i alerga nebună printre toate ale ei. 

        

Un petec de cer (15)

Provenită dintr-o famile foarte înstărită mama lor, Ruxandra,  făcu greșeala de a se îndrăgosti la 16 ani de șoferul  lor, un frumușel de vreo 24 de ani,  care-și încercă la început, în joacă,  talentele de cuceritor pe inocenta copilă. Început ca un joc, avea să devină un plan de bătaie căci dincolo de distracția în sine, tânărul  întrezări  o nouă oportunitate și deveni mai asiduu în interesul său.

Cu tact și cu răbdare  reuși să-i câștige încrederea și-ntr-un târziu dragostea, făcând-o să uite de principii și educație. Când i se strecură prima oară în pat, fata avu câteva mustrări de conștiință dar cum părinții nu observară nimic, se bucură în voie de mângâierile  tânărului. Nu trecu mult și nopțile petrecute împreună deveniră tot mai dese, când în camera ei, când în camera lui căci dorințele odată stârnite se cereau a fi ostoite.

Zeița Mov

      Ilenuca se închină de culcare sub privirea caldă a bunicii. Aceasta o înveli cu grijă şi se aşeză cuminte în fotoliu, pentru povestea de seară. Ştia prea bine că nici răceala şi nici tusea ce o chinuiau de vreo două zile, n-o vor scăpa de minunata corvoadă. Şi apoi, adora privirea însetată de povești a nepoatei sale.

      -Gata, pregătită de poveste! Pe cine să mai drăgălim astă seară? continuă bunica privindu-i ochişorii trişti cu irizări ciocolatii.

      -Păi bunica mea dragă, mă întrebam oare Zâna Mov, cea în sceptrul căreia stau bunătatea și iubirea, ce o mai face?!

    -Da, că bine zici iubire…. ia să dăm noi o raită prin împărăţia zeilor! 

        Se zice că… de nu s-ar zice… ce s-ar mai povesti… acum câteva mii veacuri în urmă în cetatea zeilor a fost mare tărăboi. Fiica marelui zeu al iubirii s-a îndrăgostit de un pământean. 

  Fugită cu alte câteva fecioare din împărăţie coborâse fără a cere voie tocmai pe pământ. Aici după ce se jucară alergând după fluturi și adunând flori care mai de care mai parfumate și colorate, se avântară în prima apă rece şi cristalină ce le ieşise în cale. 

     O minune, un cleştar atât de străveziu că puteai zări până la cel din urmă bob de mărgean de pe fundul lacului. Nuferi albi şi roşii pluteau maiestuos pe luciu azuriu, scăldaţi de razele jucăuşe ale unui soare gelos că nu se putea avânta şi el în scalda minunatelor zeiţe. 

Un petec de cer (14)

Grig își mai îmbrățișă o dată sora. Petrecuse o după amiază de duminică blajină, presărată cu parfum de amintiri, așa cum doar acasă la părinți mai poți trăi. Asta era pentru el sora lui, casa părintească, a cărei căldură n-o cunoscuse altfel. Poate în ultima vreme nu se mai vedeau așa  des  dar legătura dintre ei rămânea unică și indestructibilă.

 Între Nina și ea nu era o relație de prietenie,  se tolereau cu mult bun simț, dar doar atât.  
Astăzi, Grig, profitase că aceasta, plecată de aproape o săptămână, îl sunase să-i comunice că va reveni abia marți și-și anunță sora că va lua masa cu ei. Nebunatica de Adelaida, auzind de răsfățul unchiului își luase consortul pe sus înființându-se și ei la masă.

Un petec de cer (13)

Glume, veselie, mâncare gătită cu dragoste și casa plină... 
Ce fericire mai mare să-și fi dorit sărbătorita?! Toți mâncaseră lăudându-i bucatele, doar ea mai mult privise, încercând să-și ostoiască sufletul, de dorul ce deseori îi măcina singurătatea.
-         Hai... mama, deschide cadourile! Așa-i frumos, completă Iarina nerăbdătoare să vadă reacția mamei la cadoul ei. Să nu uit! Cartea e din partea doamnelor de la librăria mea preferată. O să vezi în dedicație. Le-am rugat să se semneze.
-         Mulțumesc frumos. O să trec să le mulțumesc personal deși era suficientă o urare. Nu acum... mai e vreme, mai amână, sărbătorita, îndemnul fiicei sale.

Un petec de cer (12)

Aniversarea mamei se dovedea cuminte, o după amiază liniștită cu toți cei dragi la masă. Era una dintre rarele ocazii când se adunau cu toți.

Răzvan se transferase de vreo trei ani în capitală, ca antrenor principal al unei echipe de baschet și de atunci se vedeau mai rar.

Amelia, soția lui, lucrase câteva luni ca economistă, dar nemulțumită de programul tot mai prelungit,  renunțase. Cum Răducu începuse școala iar soțul ei era destul de mult plecat cu echipa, se văzuse nevoită să preia ea și această responsabilitate.

La Mulți Ani, ROMÂNIA!

Iată că mai simt nevoia s-o mai spun, s-o mai scriu deși în ultima vreme nimănui nu-i este ușor să mai fie ROMÂN!

Să m-apuc acum să înșir de ce?

Inutil! Trăim cu toții, știm cu toții indiferent că trăim aici sau în altă parte.

Să dăm vina pe criza mondială, pe guvernările imbecile înșirate una după alta, puse doar pe propria căpătuială? 

Am putea. Dar n-am face decât să întinăm această zi.

Nu vreau nici să uităm, nici să ignorăm ceea ce trăim, Dar sunt convinsă că fiecare putem găsi fie și un singur motiv de bucurie, de mândrie că suntem ROMÂNI!

Eu mă bucur și sunt mândră că Dumnezeu m-a ales să mă nasc aici, în ROMÂNIA! Poate că traiul nu-mi e ca-n rai și poate n-am multe, din cele la care am visat, dar am comori fără de preț: amintirea bunicilor din poveștile cărora am  învățat că există istorii nescrise, respectul pentru părinții mei care n-au avut nici ei o viață ușoară, cuvintele atâtor oameni care  și pentru o singură clipă au însemnat ceva în viața mea și nu în ultimul rând speranța că fiul meu și urmașii lui nu vor uita că sunt ROMÂNI! 

Un petec de cer (11)

Acordurile viorii ce răzbăteau prin fereastră confirmau că Ștefan se simțea mai bine și Iarina intră în casă cu zâmbetul pe buze.

Ciocăni încet în ușa acestuia. Nu primi niciun răspuns. Nici n-ar fi avut cum. Că era pian sau vioară, în momentul când sunetele începeau să se reverse Ștefan, părea   strămutat cu tot cu instrument  într-un alt spațiu. 

Mai așteptă câteva secunde apoi  își luă libertatea de a o întredeschide  ușor.

Era fericită. Găsise un cadou minunat, Ștefan cânta... cum nu-l mai auzise de mult.

În ultima vreme viața îi oferea tot mai puține motive de bucurie așa că învățase să profite la maxim de fiecare.

Un petec de cer (10)

După terminarea facultății, Nina lucrase într-o firmă privată  unde  avansase repejor, astfel că la niciun an de la angajare era  director de marketing.  Doar titulatura grozavă, erau spusele ei, deoarece financiar nu câștiga mai mult decât un agent de vânzări. Nu-i știa prea bine povestea, cert e că plecase de acolo și se ocupa cu organizarea și promovarea unor evenimente artistice, concerte. Făcea asta de ceva vreme, în asociere cu cineva, dar cum niciodată nu-i plăcuse să fie pe locul doi, se dezise și de acest parteneriat.

Un petec de cer (9)

La ora stabilită Grig, se înființă la biroul Adelaidei. O cafea mare trona pe biroul acesteia.

-         Intrați, luați loc. E pentru dumneavoastră. E plecată până la tribunal ne-a anunțat că veniți, e deja pe drum.

-         Mulțumesc frumos.

Știa că se fumează și nepoata lui fuma, așa că-și scoase liniștit o țigară și-și trase cafeaua mai aproape. Zâmbi. Masa de lucru a nepoatei semăna izbitor de bine cu a lui. Erau la fel de împrăștiați. Și cât se chinuise Medeea cu amândoi, să-i învețe ordonați.

-         Scuze, scuze... intră aceasta ca un taifun, pupându-l în grabă pe un obraz după care dispăru.

Un petec de cer (8)

Privirea Iarinei coborî spre  titlul cărților ce se odihneau cuminți pe rafturi. Era agitată și avea nevoie de-un punct de sprijin. Viața îi rezervase iarăși o surpriză ingrată și se temuse pentru recția ei. Intrase valvârtej în librărie, salutând în grabă cele două vânzătoare. Le cunoștea. Una dintre ele lucra de multișor aici iar cealaltă, mămica unei frumuseți de aproape 3 anișori, trecuse de curând prin secția lor acuzând o stare febrilă fără cauze prea clare. Totul se terminase cu bine și-n cazul celei mici, și-n întâlnirea surpriză de mai devreme.

Un petec de cer (7)

Drumul continuă fără ca vreunul dintre ei să mai scoată un sunet. Urcară în apartament și-n vreme ce ea își proba noile achiziții el se refugie în bibliotecă.
În ultima vreme  doar aici se simțea acasă, era dealtfel singurul loc unde reușise să-și impună punctul de vedere în privința decorării, era universul în care putea gândi,  ascultându-și gândurile.
În urma decesului bunicii sale, Nina, ca unic succesor, moștenise casa părintească a tatălui său.
Acum o lună de zile editura cu care colabora  organizase un turneu de promovare a cărților tipărite  în ultimii doi ani și printre orașele vizate  se regăsise și orașul natal al Ninei. Mai bine spus al tatălui acesteia, căci ea era bucureșteancă cum  preciza cu aplomb cui îndrăznea să sugereze altceva.

Leapșa

o lună, aş fi fost iunie

când verdele e-o dulce nebunie.

o zi a săptămânii, aş fi fost vineri

deşi m-am născut într-o zi de luni.

o parte a zilei, aş fi fost asfinţitul

aşteptând cu rouă în palme răsăritul.

o direcţie, aş fi fost mereu înainte

încercând să nu uit ecoul unor cuvinte.

o planetă, aş fi fost Pământul

doar aici îmi pot recunoaşte pasul.

un lichid, aş fi fost apa unei  ploi

să spăl tăcerile ce se mai strâng în noi. 

o piatră, aş fi fost acvamarinul

pentru liniştea ce ne-o oferă cerul.

o pasăre, aş fi fost pescăruş

la malul mării să-mi fac culcuş.

o plantă, aş fi fost păpădie

să zburd liberă  prin câmpie.

un tip de vreme, aş fi fost vară

într-un amurg cu aromă de ambră.

un instrument muzical, aş fi fost vioară

să te-ncânt mereu, ca prima oară.

o emoţie, aş fi fost poezie

despre ce-a fost sau ar fi putut să fie.

un cântec, aş fi fost „copaci fără pădure”

printre ramuri să pitesc o rază de soare.

un film, aş fi fost “Titanicul”

pentru iubire să lupt cu destinul.

o carte, aş fi fost “1001 de nopţi”

e atâta înţelepciune în poveşti. 

un oraş, aş fi fost Parisul

spre el mă poartă adesea, gândul.

un gust, aş fi fost uşor picant

să glumim e mult mai amuzant.

o aromă, aş fi fost aburul pâinii coapte

de mamaia ce ostenea întreaga noapte.

o culoare, aş fi fost sigur albastru

cu senin să pictăm gândul nostru.

un material, aş fi fost doar ceea ce sunt

nimic mai mult, decât o fărâmă de lut.

un cuvânt, aş fi fost speranţă

e singurul ce mai alină suferinţa.

o parte a corpului, aş fi fost ochii

fericită că pot cânta frumuseţea luminii.

o expresie a feţei, aş fi fost bucurie

sau hohot de râs ca-n  copilărie.

o formă, aş fi fost piramidă

de veghe la hotarele dacice.

un număr, aş fi fost trei

prezent, trecut şi viitor.

o maşină, aş fi fost de scris

migrând intre realitate şi vis.

- 8 noiembrie 2012-

P.S. S-a născut ca o provocare la blogul unei prietene dragi și mi-a făcut o reală plăcere!

Un petec de cer (6)

Cuvintele-i păreau străine și nici măcar de-o scuză nu putea lega câteva sunete. La rândul lui, bărbatul din fața ei tăcea, cercetând-o cu inocența primei întâlniri.

Se priveau hipnotizați ea ținând strâs în mână cele două cărți recuperate de pe jos, iar el mângâind mecanic coperta celei de-a treia, încercând a îndrepta îndoitura pricinuită de cădere.

Cum cuta dintre sprâncenele bărbatului se destinse, Iarina realiză că acesta o recunoscuse și iarăși își dori să se deschidă pământul în fața ei. Nu era nici neîndemânatecă, nici neatentă și totuși uite,  era a doua oară când se afla într-o situație stânjenitoare în fața lui. Îndrăzni să schițeze un surâs, ca răspuns la privirea lui ce încă o cerceta cu  o blândă căutătură, ușor stranie pentru cum ar privi un  străin către neavenita care într-un răstimp atât de scurt  reușise  să-i bulverseze pașii, existența.

- Bună ziua. Cu adevărat trăim într-o lume mică, îndrăzni Grig zâmbind, pentru  a destinde chipul femeii din fața lui, vădit jenată de acestă nouă postură.

- Nedrept de mică pentru disconfortul pe care, iarăși, am reușit  să vi-l creez.

- Cum tot ce se termină cu bine e o întâmplare fericită...  îndrăznesc să afirm, că e  o plăcută revedere. O fi știind ea, viața, de ce ne tot aduce împreună.

- Bine ar fi dacă mi-ar strecura și mie câteva indicii despre script, căci până una alta eu am avut doar roluri de piază rea.

- Piază rea?! repetă el vizibil distrat de îmbufnarea ei.

Iarina zări, în vitrina librăriei,  cum Nina ieșită din magazin ca proaspăt posesoare, mai mult ca probabil, a cizmelor probate se îndrepta către ei.

Un petec de cer (5)

     Astăzi era fericită. Habar n-avea prin ce minune, dar scăpase deocamdată  de disponibilizare și colinda, numărându-și în gând economiile, după un cadou pentru mama ei.

     Nu avea nici vagă ideea despre ceea ce căuta de aceea privirile și mâinile-i răsfoiau rafturile magazinelor, așteptând acel ceva. Cu fiecare pas dezamăgirea i se așternea pe chip. Da, ştia mult prea bine că singurul dar așteptat de mama ei, erau ei... erau îmbrățișările și prezența lor, dar pentru cei 60 de ani ce urma să-i împlinească în câteva zile, voia și altceva.

      Cât îi lipsea ochiul lui Ștefan!

Lumină de veghe

N-am mai trecut demult prin sat

şi mă întreb caisul o mai fi?!

Mai știe oare,

pe nume, să mă strige

cum o făceai doar tu,

cu-atâta drag?

Habar nu am

dacă rodit-au prunii

în toamnele trecute fără tine;

nici timpul nu mai ştiu să-l număr

e doar harababură-n astă lume;

secundele se fură între ele

minutul, nu se mai adună-n oră,

e veşnicia o stare-ntâmplătoare

rămasă pură doar în poveştile de seară.

La poarta cui

aş mai putea să bat?!

Tu, te-ai mutat demult în asfinţit

cu mâinile împreunate a rugă

şi anii înnodaţi într-o năframă;

ai luat pe umeri ce-ai trăit

război şi vremuri de restrişte

jurnalul dragostei răpuse

în ultima înştiinţare de pe front.

Mai scormonesc un colţ de cer

tot caut prin hăţiş cărare

în ochii de copil, ce te zăreau

din treabă cum adesea te opreai

şi uliţa în lung o cercetai

mototolind uşor batista

sperând că poate om mai veni

cu toţii acasă, să îţi fim la masă.

Îţi cer iertare

că trăind în grabă,

mai rătăcesc şi-ncep să uit

poveţele şi adevărul

privirii ce-mi zâmbea tăcută 

din pragul casei mirosind a cozonaci

şi–a brumă de gutuie în fereastră.

- 8 mai 2011-

Un petec de cer (4)

      Auzi soneria şi-şi şterse cuminte faţa. Ieşi din baie surâzând. Privi ceasul. Da, ea întârziase. Era ora la care lui Ştefan îi venea un copil la meditaţie. Deschise uşa şi după câteva amabilităţi schimbate cu părintele ce însoţea copilul îl preluă, conducându-l în bibliotecă.

-             Ştefan, a venit Cosmin. Vă las, s-aveţi spor! i se adresase fără a-l privi, măcar. Şi parcă mânată de o grabă ieşi fără alte cuvinte.

          Simţise privirea lui nedumerită, simţise cum o căuta dar era încă prea marcată spre a-l putea privi… şi prea obosită să-i zâmbească.

          După câteva minute intra în bucătărie. Auzi acordurile tandre ale pianului şi închise ochii. Erau singurele momente ale zilei când nu-şi  ura viaţa.

Un petec de cer (3)

      Erau câteva din zecile de gânduri care-i treceau prin minte în timp ce sacoşele, atât de încărcate, îi tăiau palmele.     
        Aruncă o privire spre brutăria de vizavi și amintindu-și că dimineață nu mai erau decât câteva felii de pâine, se repezi pe trecerea de pietoni. Ca dintr-un vis o ajunseră ecoul unor frâne şi câteva ţipete. Realiză într-o clipită că se afla în mijlocul drumului și abia atunci observă culoarea roșie a semaforului. 

- Femeie unde ţi-e capul?! Ce naiba faci, nu vezi semaforul? Vrei să mă bagi în puşcărie?! Ești inconștientă... femeie?! ...sau ești pur și simplu nebună?

Un petec de cer (2)

Anii de studenţie, doar trei la număr, poate cei mai frumoşi din viaţa ei. Totul atât de intens, totul atât de perfect, iubea și studia. Uneori se întreba dacă, nu cumva imaginile din acea perioadă făceau parte dintr-un vis, niciodată trăit. Erau atât de îndepărtate, îngropate sub toate neîmplinirile de după.

          Nereuşind din primul an la medicină, se lovise de privirea neiertătoare a tatălui şi de repetatele reproşuri.

Un petec de cer (1)

        

        Intrase apatică în secţie şi după buletinul informativ al dimineţii presărat cu obişnuitele bârfe, mai mult sau mai puțin șoptite, se grăbi să-şi salute micii pacienţi. Trecu în revistă cele trei saloane zâmbind, glumind …dăruind. Petrecu minute bune în dreptul patului gol privind la papuceii ce zăceau aruncaţi la repezeală. Se chircise de durere când, ca un zvon, îi ajunse la ureche decesul din zorii zilei.

       Nu-l ştia pe micuţ. Internat în noaptea precedentă fusese adus prea târziu, mult prea târziu, pentru a mai putea fi salvat.

Prin toamna mea, sub teiul tău

Sub teiul tău am poposit o clipă,

deși îmi pare că trecut-au veșnicii

tu nu m-ai cunoscut,

eu toată viața te-am iubit

și-atât de-aproape te-am simțit

cum numai tu, poetul meu dintâi,

în veci, o să-mi rămâi!

Pe ramuri porți înțelepciuni străbune

trecute prin lumina unui gând

nimic nu e târziu,

nimic nu e zadarnic,

cât vom iubi,

cât peste noi, o stea va străluci

ne-nvață, astăzi ca și ieri

unicul nostru, Eminescu.

În umbra ta

din nerostiri cuvintele s-adapă

ca rădăcini să prindem iară

și de aici, dintre coline,

în veci mereu să ne doinească

aceeași, dulce, limbă românească.

Ploua încet și mirosea a toamnă,

lumina se-ngâna cu setea

prin toamna mea, sub teiul tău

spălat pentru a câta oară

de lacrimile unei mări urcate-n cer.

-11 octombrie 2011-

 

Rădăcini

De ce-ai tăcut?!

...mai cântă-mi;

despre dureri şi bucurii,

despre un trunchi de copac

şi tăietorul şchiop

ce te-a vândut pe-o litră de rachiu.

Porți în tine

culoarea clipei

în care lumina te-a cioplit

iar ploaia te-a spălat de doruri

dăruind libertate unui zbor.

...mai cântă-mi;

ruginită zace-n scrin

partitura unui timp;

mi-a fost zâmbet și suspin

poate-un vis trăit în grabă.

Ridică arcușul

...și cântă-mi!

într-un târziu

voi fi-nvățat să te iubesc

sau poate te-am iubit... dintotdeauna. 

- 18 septembrie 2011-